Rumo Digital

Peritonita

by
Peritonita

Ce este peritonita? Peritonita este inflamația acută a peritoneului, o membrană subțire și delicată care căptușește întreaga cavitate abdominală și acoperă organele interne. Rolul peritoneului este esențial: protejează organele, asigură lubrifierea pentru mișcarea lor normală și participă la procesele de apărare imunologică. Atunci când acest strat este agresat de bacterii, fungi sau substanțe chimice iritante, apare un răspuns inflamator intens care afectează rapid întreg organismul. Peritonita este considerată o urgență chirurgicală majoră. Fără diagnostic și tratament imediat, inflamația se extinde, bacteriile pătrund în sânge și apar complicații grave precum sepsisul, insuficiența multiplă de organ sau chiar decesul. De aceea, recunoașterea timpurie a simptomelor și prezentarea la spital sunt vitale. Cea mai frecventă cauză este perforația unui organ abdominal, cum ar fi apendicele, stomacul, intestinul subțire sau colonul. În aceste situații, conținutul septic sau acid se revarsă în cavitatea peritoneală, determinând infecția. Alte cauze posibile includ infecțiile asociate dializei peritoneale, traumatismele abdominale sau complicațiile postoperatorii. Manifestările sunt de obicei dramatice. Pacientul acuză o durere abdominală bruscă, intensă, care se accentuează la mișcare sau la palpare. Abdomenul devine rigid, febra apare rapid, iar greața și vărsăturile sunt frecvente. În formele severe, pot apărea tulburări de tensiune arterială, transpirații reci și stare de șoc. Este important să reții că peritonita nu se vindecă spontan. Necesită tratament chirurgical de urgență, asociat cu terapie intensivă și administrare de antibiotice. Dacă ai simptome sugestive, cum sunt durerea abdominală difuză și persistentă, febra sau rigiditatea abdominală, prezintă-te imediat la medic. Rapiditatea cu care ajungi la spital îți poate salva viața. Tipuri de peritonită Peritonita primară Peritonita primară, cunoscută și sub denumirea de peritonită spontană bacteriană, este o formă rară de inflamație a peritoneului. Ea apare de obicei la pacienții cu boli cronice severe, în special la cei cu ciroză hepatică avansată sau insuficiență renală cronică aflată în stadiu terminal. Mecanismul de apariție diferă de cel al peritonitei secundare. În loc să fie cauzată de o perforație a unui organ abdominal, infecția ajunge în cavitatea peritoneală prin intermediul sângelui, al limfei sau din lichidul de ascită. Bacteriile pătrund astfel direct în peritoneu, declanșând inflamația. Pacienții cu ciroză hepatică și ascită au un risc mult mai mare, pentru că lichidul acumulat în abdomen devine un mediu favorabil dezvoltării bacteriilor. Cele mai frecvente microorganisme implicate sunt Escherichia coli și Klebsiella pneumoniae. Simptomele pot fi mai puțin zgomotoase decât în alte forme de peritonită. Durerea abdominală poate fi difuză și de intensitate moderată, febra este prezentă, iar starea generală se deteriorează progresiv. Uneori, primele semne sunt agravarea ascitei și apariția confuziei, mai ales la pacienții cu insuficiență hepatică. Diagnosticul se stabilește prin analiza lichidului de ascită obținut prin paracenteză. Numărul crescut de neutrofile și identificarea bacteriilor confirmă diagnosticul. Tratamentul constă în administrarea promptă de antibiotice cu spectru larg și, uneori, în asocierea cu albumină intravenoasă pentru a preveni insuficiența renală. Chirurgia nu este necesară, deoarece nu există perforație de organ. Prognosticul depinde de rapiditatea diagnosticului și de severitatea bolii de fond. Pacienții cu ciroză avansată au un risc ridicat de recurență, motiv pentru care profilaxia cu antibiotice orale pe termen lung este adesea recomandată. Peritonita secundară Peritonita secundară este cea mai frecvent întâlnită formă de peritonită și reprezintă aproape toate cazurile care ajung de urgență în secțiile de chirurgie. Se declanșează atunci când un organ abdominal se perforează, iar conținutul său, fie bacterian, fie chimic, se revarsă în cavitatea peritoneală. Acest contact direct cu peritoneul provoacă o reacție inflamatorie intensă și rapidă. Cele mai frecvente surse sunt: Particularitatea peritonitei secundare este severitatea. În câteva ore, pacientul trece de la durere localizată la durere difuză, abdomenul devine „de lemn”, iar starea generală se degradează rapid. În lipsa intervenției chirurgicale, riscul de șoc septic este foarte mare. Din punct de vedere chirurgical, tratamentul presupune identificarea și rezolvarea sursei de perforație. În cazul apendicitei, se practică apendicectomia. Pentru ulcerul perforat, se suturează defectul. În diverticulită sau perforație de intestin, poate fi necesară rezecția segmentului afectat. Toate aceste proceduri sunt urmate de lavaj peritoneal abundent și drenaj. Astăzi, chirurgia minim-invazivă laparoscopică și robotică oferă avantaje majore în gestionarea peritonitei secundare. Vizibilitatea în cavitatea abdominală este excelentă, inciziile sunt mici, durerea postoperatorie este redusă, iar recuperarea este mai rapidă. Pacientul cu peritonită secundară are nevoie și de suport intensiv: antibiotice cu spectru larg, fluide pentru stabilizarea tensiunii arteriale și monitorizare atentă. Peritonita terțiară Peritonita terțiară este o formă severă de inflamație a peritoneului care apare la pacienții deja operați, de obicei în contextul unor afecțiuni grave și al unui organism slăbit. Se manifestă mai ales la pacienții din secțiile de terapie intensivă, unde infecțiile abdominale persistă sau reapar după tratamentul unei peritonite secundare. Această formă de peritonită este cauzată de bacterii cu rezistență crescută la antibiotice, cum sunt Enterococcus, Pseudomonas sau fungi precum Candida. Tocmai de aceea, tratamentul devine mult mai dificil, necesitând terapie antimicrobiană complexă și adaptată fiecărui caz în parte. Pacienții cu peritonită terțiară au, în general, factori de risc importanți: imunitate compromisă, multiple intervenții chirurgicale abdominale, șoc septic anterior sau utilizare prelungită de antibiotice cu spectru larg. Din punct de vedere clinic, tabloul este mai puțin zgomotos decât în peritonita secundară, dar evoluția este insidioasă și gravă. Pacientul poate prezenta febră persistentă, durere abdominală difuză, tulburări de tranzit și semne generale de sepsis. Diagnosticul se stabilește prin examen clinic, analize de laborator și investigații imagistice, însă de multe ori confirmarea provine din culturile bacteriologice ale lichidului peritoneal obținut intraoperator sau prin drenaj. Tratamentul presupune intervenții chirurgicale repetate pentru controlul sursei de infecție, spălarea cavității peritoneale și drenaj eficient. În paralel, se administrează antibiotice și antifungice cu spectru adaptat, în funcție de antibiogramă. Suportul intensiv este esențial, deoarece acești pacienți prezintă risc mare de insuficiență multiplă de organ. Peritonita terțiară rămâne o provocare majoră pentru chirurgi și anesteziști. Prognosticul depinde de rapiditatea diagnosticului, de controlul infecției și de rezistența bacteriană. În centrele chirurgicale moderne, inclusiv cu utilizarea tehnicilor minim-invazive laparoscopice și robotice, șansele de control al bolii cresc, însă mortalitatea rămâne ridicată. Cauzele peritonitei Cele mai frecvente cauze includ: O altă cauză este … Read more

Obstrucția intestinală

by
Obstrucția intestinală

Ce este obstrucția intestinală? Obstrucția intestinală este o afecțiune gravă care constă în oprirea parțială sau completă a tranzitului conținutului intestinal. Alimentele, lichidele și gazele nu mai pot parcurge în mod normal tubul digestiv, ceea ce determină apariția unor simptome intense și evoluție rapidă. Această situație reprezintă o urgență chirurgicală, pentru că lipsa intervenției medicale poate duce la complicații severe. În absența tratamentului, presiunea crescută din intestin afectează circulația sângelui la nivelul peretelui intestinal. Rezultatul este ischemia și necroza, urmate de perforație și peritonită. Aceste complicații pun în pericol viața pacientului și necesită intervenție chirurgicală imediată. Din punct de vedere medical, obstrucția poate fi clasificată în două forme principale: Fiecare tip are particularități clinice, semne specifice la examenul imagistic și necesită o strategie terapeutică adaptată. De exemplu, obstrucția intestinului subțire produce mai des vărsături și deshidratare severă, în timp ce obstrucția colonului se manifestă prin distensie abdominală marcată și oprirea tranzitului. Dincolo de localizare, există o altă clasificare importantă: obstrucția mecanică și ileusul paralitic. Obstrucția mecanică apare atunci când există un obstacol fizic care blochează lumenul intestinal. Ileusul paralitic, în schimb, nu implică un obstacol, ci absența contracțiilor peristaltice normale, apărută adesea după intervenții chirurgicale majore, traumatisme sau infecții. Pentru medici, identificarea rapidă a tipului de obstrucție este esențială, deoarece tratamentul diferă. Obstrucția mecanică necesită de cele mai multe ori intervenție chirurgicală, pe când ileusul paralitic poate fi tratat conservator, prin corectarea cauzei și suport medical adecvat. Cauzele obstrucției intestinale Obstrucția intestinală poate avea multiple cauze, iar identificarea lor corectă este esențială pentru alegerea tratamentului potrivit. În funcție de segmentul afectat, mecanismele care duc la blocarea tranzitului diferă. Cauze la nivelul intestinului subțire Cele mai frecvente sunt aderențele postoperatorii, herniile abdominale și tumorile. Cauze la nivelul colonului În colon, principala cauză este cancerul colorectal. Tumora reduce treptat diametrul lumenului și duce la blocaj complet în stadiile avansate. De multe ori, obstrucția reprezintă prima manifestare a bolii. O altă cauză frecventă este diverticulita complicată, care produce inflamație intensă, îngustarea lumenului și, în cazuri severe, abces sau perforație. Volvulusul este o altă situație gravă, ce constă în răsucirea unei porțiuni de intestin, cel mai des la nivelul colonului sigmoid sau cecului. Această răsucire blochează complet circulația și determină ischemie rapidă, necesitând intervenție chirurgicală de urgență. Cauze mai rare Există și cauze mai puțin frecvente, dar care nu trebuie ignorate. Corpurile străine înghițite accidental sau intenționat pot bloca lumenul, mai ales la copii sau la pacienții cu tulburări psihice. Bezoarii (aglomerări de păr sau fibre vegetale nedigerabile) apar mai ales la persoane cu antecedente de intervenții gastrice. Fecalomul, adică acumularea de mase fecale dure, este întâlnit mai ales la vârstnici sau la pacienți imobilizați. În plus, bolile inflamatorii intestinale, precum boala Crohn, pot duce la stenozări progresive care blochează tranzitul. Simptomele obstrucției intestinale Manifestările clinice ale obstrucției intestinale depind de locul în care apare blocajul și de cât de completă este oprirea tranzitului. De cele mai multe ori, simptomele se instalează brusc, dar există și situații în care evoluția este mai lentă, mai ales în obstrucțiile cronice sau parțiale. Cel mai frecvent simptom este durerea abdominală colicativă. Pacientul o resimte ca pe o durere intensă, cu caracter intermitent, ce apare în valuri. Această durere reflectă contracțiile intestinale care încearcă să împingă conținutul dincolo de blocaj. În timp, episoadele dureroase devin mai frecvente și mai greu de suportat. Un alt semn caracteristic este balonarea abdominală, vizibilă și progresivă. Abdomenul devine întins și tensionat, iar pacientul acuză senzația de presiune și disconfort accentuat. Balonarea este mai evidentă atunci când obstrucția se află la nivelul intestinului gros. Greața și vărsăturile completează tabloul clinic. La început, vărsăturile pot conține resturi alimentare, apoi bilă, iar în obstrucțiile de intestin subțire avansate pot deveni chiar fecaloide. Acest simptom este extrem de supărător, duce rapid la deshidratare și la pierderea de electroliți, cu risc de tulburări grave ale metabolismului. Un element de diagnostic foarte important este oprirea tranzitului pentru gaze și materii fecale. Atunci când pacientul nu mai elimină gaze sau scaun, medicul suspectează imediat o obstrucție completă. În formele parțiale, tranzitul poate fi prezent la început, dar se reduce progresiv. Evoluția simptomelor diferă în funcție de tipul obstrucției. În forma acută, semnele se instalează rapid, cu dureri violente, vărsături repetate și distensie abdominală. În schimb, în obstrucția cronică, simptomele apar treptat, pacientul resimte episoade recurente de disconfort, alternând cu perioade de aparentă ameliorare. Cea mai gravă situație apare atunci când se instalează ischemia intestinală. În acest caz, durerea devine constantă, intensă, iar starea generală se deteriorează brusc. Pielea poate deveni palidă, transpirată, tensiunea arterială scade și apar semne de șoc. Aceasta este o urgență absolută și impune intervenție chirurgicală imediată pentru a salva viața pacientului. Cum se pune diagnosticul? Diagnosticul se bazează pe anamneză, examen clinic și investigații paraclinice. Examenul fizic relevă distensie abdominală, timpanism la percuție și zgomote hidroaerice. Analizele de sânge pot indica leucocitoză, hemoconcentrație sau dezechilibre electrolitice. Totuși, investigațiile imagistice au un rol decisiv. Radiografia abdominală simplă arată nivele hidroaerice, sugestive pentru obstrucție. Tomografia computerizată (CT) este metoda de elecție, deoarece localizează cu precizie blocajul și arată eventualele complicații. Ecografia abdominală este utilă în anumite cazuri, mai ales la copii sau la pacienții tineri. Tratamentul obstrucției intestinale Tratamentul depinde de cauza obstrucției și de starea pacientului. În prima etapă, pacientul este stabilizat prin perfuzii intravenoase, corectarea dezechilibrelor electrolitice și montarea unei sonde nazogastrice pentru decompresia stomacului. Se administrează analgezice și, uneori, antibiotice. Dacă obstrucția este completă sau există semne de ischemie, tratamentul este chirurgical. Intervenția poate fi efectuată clasic sau prin chirurgie minim-invazivă, laparoscopică sau robotică. Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), folosește tehnici moderne care reduc trauma operatorie și accelerează recuperarea. Aceste metode permit o vizualizare excelentă a cavității abdominale și rezolvarea sigură a blocajului. În cazul tumorilor, rezecția segmentului afectat este obligatorie. Dacă sunt prezente aderențe, chirurgul le secționează pentru a restabili tranzitul. Herniile strangulate necesită eliberarea imediată a anselor și, uneori, rezecția acestora dacă au suferit necroză. Complicații posibile Netratată, obstrucția intestinală poate duce … Read more

Cancerul pancreatic

by
Cancerul pancreatic

Cancerul pancreatic este una dintre cele mai agresive boli oncologice din sfera digestivă. Deși pancreasul este un organ relativ mic, rolul său în organism este vital. El produce enzime pentru digestie și hormoni esențiali pentru reglarea glicemiei. Atunci când în interiorul său apare o tumoră malignă, întreg echilibrul metabolic este afectat. Particularitatea cancerului pancreatic este că rămâne mult timp „ascuns”. Simptomele apar târziu, ceea ce face ca majoritatea pacienților să fie diagnosticați în stadii avansate, când opțiunile curative sunt limitate. Această realitate explică mortalitatea ridicată și supraviețuirea redusă. Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), are experiență vastă în tratamentul cancerului pancreatic și oferă pacienților șansa accesului la cele mai moderne metode de diagnostic și terapie. Ce este cancerul pancreatic? Cancerul pancreatic este o boală malignă care apare atunci când celulele din pancreas încep să se dividă necontrolat, pierzându-și funcțiile normale și infiltrând treptat țesuturile din jur. Pancreasul este un organ situat adânc în abdomen, în spatele stomacului, având atât rol exocrin (producția de enzime digestive) cât și rol endocrin (secreția de hormoni precum insulina și glucagonul). Atunci când celulele sale devin canceroase, întreaga funcție a aparatului digestiv și a metabolismului glucidic poate fi perturbată. În peste 90% dintre cazuri, cancerul pancreatic este un adenocarcinom ductal pancreatic, care își are originea în celulele ce căptușesc canalele pancreatice. Aceste canale transportă enzimele digestive către intestinul subțire. Modificările genetice și acumularea de mutații fac ca aceste celule să nu mai răspundă la mecanismele naturale de control, transformându-se în celule tumorale. Pe lângă forma clasică, există și tipuri mai rare: Această boală este deosebit de agresivă din mai multe motive. În primul rând, are o tendință rapidă de extindere locală și de metastazare la ficat, peritoneu sau ganglioni limfatici. În al doilea rând, răspunde slab la tratamentele convenționale de chimioterapie și radioterapie, ceea ce limitează opțiunile terapeutice. O altă particularitate este dificultatea diagnosticării precoce. Pancreasul se află într-o poziție profundă în abdomen și tumorile mici nu provoacă simptome evidente. Din acest motiv, în multe situații, cancerul pancreatic este descoperit abia atunci când este deja avansat sau când există metastaze la distanță, ceea ce reduce șansele de tratament curativ. Incidență rară, dar mortalitate ridicată Cancerul pancreatic reprezintă aproximativ 3% dintre toate cancerele diagnosticate, dar provoacă aproape 7% dintre decesele prin cancer. Această disproporție reflectă agresivitatea tumorii și dificultatea tratamentului. Deși nu este printre cele mai frecvente cancere, impactul său asupra sănătății publice este major. Rata mare a mortalității îl plasează printre primele cauze de deces prin cancer la nivel mondial. Lipsa unui program de screening eficient face ca depistarea precoce să fie extrem de dificilă. Pacienții ajung de obicei la medic când apar simptome evidente, dar în acel moment boala este adesea avansată. Simptomele apar târziu Cancerul pancreatic este o boală „tăcută”. Pancreasul este situat profund în abdomen și nu dă semne evidente atunci când tumora este mică. Primele simptome apar, de regulă, când tumora este deja dezvoltată. Icterul mecanic este cel mai frecvent semn, mai ales atunci când tumora este localizată în capul pancreasului. Pielea și ochii devin galbeni, urina se închide la culoare, iar scaunele devin decolorate. Alte simptome includ durerile abdominale persistente, uneori cu iradiere în spate, pierderea neintenționată în greutate, lipsa poftei de mâncare și oboseala. Aceste manifestări, fiind nespecifice, pot fi confundate cu alte boli digestive. Această evoluție silențioasă explică de ce majoritatea pacienților sunt diagnosticați tardiv și de ce doar o minoritate este eligibilă pentru tratament chirurgical curativ. Factorii de risc principali Cercetările medicale au identificat factori de risc clari pentru cancerul pancreatic. Printre cei mai importanți: Reducerea acestor factori prin schimbări de stil de viață are un impact important asupra scăderii riscului. Predispoziție genetică Aproximativ 10% dintre cazurile de cancer pancreatic au legătură cu mutații genetice moștenite. Cele mai cunoscute sunt mutațiile BRCA2 și BRCA1, implicate și în cancerul de sân și ovar. Sindromul Lynch, asociat cu cancerele colonului și uterului, este un alt exemplu. Testarea genetică poate identifica persoanele cu risc crescut. Acestea pot beneficia de monitorizare atentă și de măsuri preventive. Medicina modernă folosește tot mai mult aceste informații genetice pentru a personaliza tratamentul, crescând șansele de succes. Vârsta medie la diagnostic Majoritatea pacienților sunt diagnosticați după 65 de ani. Riscul crește odată cu vârsta, datorită acumulării de mutații celulare și expunerii îndelungate la factori de risc. Acest aspect explică de ce cancerul pancreatic este mai frecvent în populația vârstnică. Totuși, cazurile la persoane tinere nu sunt excluse, mai ales atunci când există mutații genetice moștenite. Prognostic dificil Cancerul pancreatic are unul dintre cele mai dificile prognostice din oncologie. Rata de supraviețuire la 5 ani este de aproximativ 10%, ceea ce îl face unul dintre cele mai letale tipuri de cancer. Șansele de supraviețuire depind în primul rând de stadiul bolii la diagnostic. Pacienții la care tumora este rezecabilă chirurgical au un prognostic mai bun. Totuși, chiar și în aceste cazuri, riscul de recidivă este mare. Acest tablou arată importanța diagnosticării precoce și a accesului la centre medicale specializate. Localizarea tumorilor Localizarea tumorii în pancreas influențează atât manifestările clinice, cât și opțiunile de tratament. În peste 60% dintre cazuri, cancerul pancreatic se dezvoltă în capul pancreasului. Această zonă se află în imediata apropiere a căilor biliare și a duodenului. Pe măsură ce tumora crește, comprimă canalul biliar principal și determină apariția icterului mecanic. Pacientul observă colorarea galbenă a pielii și a ochilor, urina devine închisă la culoare, iar scaunele capătă un aspect decolorat. Icterul este adesea primul semn care aduce pacientul la medic, permițând diagnosticarea într-un stadiu relativ mai timpuriu comparativ cu alte localizări. Tumorile situate în corpul și coada pancreasului sunt mai dificil de depistat. Ele nu obstruează căile biliare, motiv pentru care nu determină icter. Simptomele apar doar atunci când formațiunea devine voluminoasă și invadează structurile din jur. Pacienții pot acuza dureri persistente în abdomenul superior sau în spate, scădere semnificativă în greutate și oboseală accentuată. Din păcate, aceste tumori sunt diagnosticate frecvent în stadii avansate sau chiar atunci când au produs metastaze hepatice ori … Read more

Patologia malignă a colonului

by
Patologia malignă a colonului

Cancerul de colon este una dintre cele mai frecvente afecțiuni oncologice din lume. În România, incidența este în creștere, iar diagnosticarea precoce rămâne o provocare. Colonul este un segment esențial al tubului digestiv, responsabil de absorbția apei și a electroliților și de formarea bolului fecal. Atunci când la acest nivel apare o tumoră malignă, întreaga funcționalitate digestivă poate fi afectată. Patologia malignă a colonului are un impact major asupra sănătății publice și reprezintă o problemă serioasă pentru pacient și familie. Intervenția chirurgicală rămâne tratamentul standard, iar tehnicile moderne minim-invazive, precum chirurgia laparoscopică și robotică, oferă rezultate superioare. Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), are o experiență vastă în diagnosticul și tratamentul cancerului de colon. În continuare, vei găsi informații esențiale despre cauze, simptome, diagnostic și soluții chirurgicale moderne. Ce este cancerul de colon? Cancerul de colon este o tumoră malignă care se dezvoltă la nivelul intestinului gros, mai exact din celulele care căptușesc mucoasa colonică. Procesul începe prin apariția unor modificări genetice în celulele epiteliale, care încep să se multiplice necontrolat și să formeze leziuni precanceroase. În majoritatea cazurilor, cancerul de colon are ca punct de plecare polipii adenomatoși. Aceștia sunt formațiuni benigne care se dezvoltă pe suprafața mucoasei. Deși nu toți polipii se transformă în cancer, anumite tipuri de adenoame au un risc semnificativ de a evolua malign. Transformarea se produce treptat, pe parcursul a 7–10 ani, ceea ce oferă o fereastră importantă pentru depistare și tratament. Din punct de vedere histologic, majoritatea tumorilor maligne ale colonului sunt adenocarcinoame, ceea ce înseamnă că provin din celulele glandulare ale mucoasei. Mai rar, pot apărea alte forme, precum carcinomul mucinos sau carcinomul cu celule în inel cu pecete, care au un comportament mai agresiv. Boala are o evoluție progresivă. Celulele maligne depășesc inițial mucoasa, invadează stratul muscular și apoi structurile vecine. În timp, pot ajunge la ganglionii limfatici și, prin circulația sanguină, pot determina metastaze la nivelul ficatului sau plămânilor. Cancerul de colon trebuie privit ca o afecțiune potențial prevenibilă, deoarece există posibilitatea de a identifica și rezeca polipii înainte ca aceștia să se transforme malign. Colonoscopia joacă un rol central în această prevenție, fiind considerată „standardul de aur” pentru depistarea leziunilor premaligne. Un aspect important este că boala apare de obicei după vârsta de 50 de ani, dar în ultimul deceniu se observă o creștere alarmantă a incidenței și la persoane mai tinere. Acest fenomen se corelează cu stilul de viață modern, caracterizat prin alimentație dezechilibrată, sedentarism și factori de mediu. Așadar, cancerul de colon este rezultatul unui proces biologic complex, dar lent, care oferă timp pentru prevenție și intervenție. Înțelegerea mecanismului de apariție ajută pacientul să conștientizeze importanța controalelor periodice și a screening-ului, mai ales dacă există factori de risc. Factori de risc Există mai mulți factori care cresc probabilitatea apariției cancerului de colon: Datele epidemiologice arată că persoanele peste 50 de ani au un risc mai mare, însă în ultimii ani crește și numărul cazurilor la persoane mai tinere. Simptome și semne clinice Cancerul de colon este adesea silențios în stadiile incipiente. Aceasta explică de ce mulți pacienți ajung la medic când boala este deja avansată. Totuși, există câteva simptome de alarmă pe care nu trebuie să le ignori: Dacă prezinți astfel de simptome, programarea la un consult de specialitate devine esențială. Programează-te la un consult de specialitate pentru evaluarea colonului și depistarea timpurie a eventualelor leziuni. Diagnosticul cancerului de colon Diagnosticul corect se bazează pe mai multe investigații: Colonoscopia rămâne investigația de referință. Depistarea și rezecția polipilor în cadrul colonoscopiei poate salva vieți. Stadializarea cancerului de colon În oncologie, stadializarea este fundamentul oricărui plan terapeutic. Ea indică gradul de extindere al bolii și permite alegerea tratamentului potrivit pentru fiecare pacient. În cazul cancerului de colon, se folosește sistemul TNM (Tumoră, Noduli, Metastaze), care descrie dimensiunea tumorii primare, afectarea ganglionilor limfatici și existența metastazelor la distanță. Din acest sistem rezultă stadiile clinice 0 până la IV. Stadiul 0 și Stadiul I Stadiul II În acest stadiu, tumora invadează mai profund peretele colonului, putând ajunge la seroasă sau chiar în țesuturile din jur. Totuși, nu există încă diseminare ganglionară. Se împart mai multe subcategorii: Rata de supraviețuire la 5 ani este mai mică decât în stadiul I, variind între 70-85%. În anumite cazuri cu factori de risc (tumori mari, invazie vasculară sau perineurală), se recomandă chimioterapie adjuvantă. Stadiul III Stadiul III este caracterizat prin afectarea ganglionilor limfatici regionali, indiferent de dimensiunea tumorii. Cu cât numărul de ganglioni invadați este mai mare, cu atât prognosticul scade. Supraviețuirea la 5 ani variază între 40 și 65%. Tratamentul standard include rezecția chirurgicală urmată de chimioterapie adjuvantă. Stadiul IV Stadiul IV înseamnă prezența metastazelor la distanță. Cele mai frecvente localizări sunt ficatul și plămânii, dar pot apărea și la nivel osos sau cerebral. Supraviețuirea la 5 ani este redusă, în general sub 15%. Totuși, datorită progreselor chirurgicale și oncologice, unii pacienți pot beneficia de rezecția metastazelor hepatice sau pulmonare, ceea ce le crește semnificativ șansele de supraviețuire. Importanța screeningului Datele clinice arată că rata de supraviețuire scade proporțional cu avansarea stadiului. În stadiul I, peste 9 din 10 pacienți trăiesc cel puțin 5 ani după tratament. În schimb, în stadiul IV, doar 1-2 pacienți din 10 supraviețuiesc acest interval. Această diferență arată clar importanța screeningului. Depistarea precoce prin colonoscopie permite identificarea polipilor și rezecția lor înainte ca aceștia să devină cancer. De asemenea, permite descoperirea bolii în stadii incipiente, când șansele de vindecare sunt foarte mari. Tratamentul chirurgical Tratamentul standard al cancerului de colon este intervenția chirurgicală. Aceasta presupune îndepărtarea segmentului de colon afectat și a ganglionilor limfatici regionali. Chirurgia laparoscopică Laparoscopia este tehnica prin care se realizează rezecția colonului prin incizii mici. Beneficiile sunt clare: durere postoperatorie redusă, recuperare rapidă, risc scăzut de complicații. Chirurgia robotică Chirurgia robotică reprezintă cea mai avansată formă de chirurgie minim-invazivă. Robotul oferă o vizibilitate tridimensională și o precizie superioară, ceea ce permite o disecție fină și sigură a structurilor anatomice. Dr. Drașovean Radu utilizează aceste tehnici moderne, … Read more

Sindromul postcolecistectomie

by
Sindromul postcolecistectomie

Ce este sindromul postcolecistectomie? Sindromul postcolecistectomie este termenul medical care descrie ansamblul de simptome digestive persistente sau recurente după îndepărtarea vezicii biliare. Colecistectomia, una dintre cele mai frecvente intervenții chirurgicale în chirurgia generală, este indicată în principal pentru litiaza biliară simptomatică sau complicațiile acesteia. În mod obișnuit, pacienții se recuperează bine și scapă definitiv de colicile biliare. Totuși, un procent semnificativ, estimat în studii între 5 și 40%, continuă să aibă manifestări clinice care se încadrează în sindromul postcolecistectomie. Acest sindrom nu definește o boală unică, ci un tablou clinic heterogen. El include dureri abdominale persistente sau recidivante, tulburări de tranzit, balonare, dispepsie, reflux biliar și alte simptome digestive. În unele cazuri, acestea seamănă foarte mult cu cele care au determinat inițial indicația operatorie, ceea ce poate crea confuzie atât pentru pacient, cât și pentru medic. Mecanismele care explică apariția sindromului postcolecistectomie sunt variate. O parte dintre ele sunt legate direct de arborele biliar, cum este situația calculilor reziduali sau a stenozelor biliare. Alteori, absența vezicii biliare determină modificări ale fluxului biliar, cu scurgere continuă în intestin, ceea ce favorizează iritația mucoasei și perturbarea digestiei grăsimilor. În plus, nu trebuie neglijate afecțiunile digestive asociate, cum ar fi ulcerul gastric, refluxul gastroesofagian, pancreatita cronică sau sindromul de intestin iritabil, care pot contribui la simptomatologie. Astfel, sindromul postcolecistectomie trebuie înțeles ca un concept medical complex, care reflectă interacțiunea dintre modificările postoperatorii fiziologice și prezența unor afecțiuni biliare sau extra-biliare. El necesită o evaluare atentă pentru a identifica cauza exactă și pentru a stabili tratamentul adecvat fiecărui pacient. De ce apare sindromul postcolecistectomie? Vezica biliară are un rol esențial în depozitarea și eliberarea bilei. După colecistectomie, bila se scurge continuu în intestin, fără a mai fi eliberată ritmic la mese. Acest flux permanent poate provoca iritații ale mucoasei intestinale și tulburări de digestie, în special pentru alimentele bogate în grăsimi. În plus, pot exista și alte cauze: În practica medicală, cauzele trebuie identificate printr-o evaluare atentă. De aceea, dacă simptomele persistă după colecistectomie, nu trebuie să le ignori. Simptomele sindromului postcolecistectomie Manifestările pot varia mult de la un pacient la altul. Cele mai frecvente sunt: Simptomele pot apărea la scurt timp după operație sau chiar la luni ori ani distanță. Ele pot fi constante sau intermitente. Cum se stabilește diagnosticul? Diagnosticul sindromului postcolecistectomie necesită un consult medical complet. Este important ca medicul să diferențieze între complicațiile biliare și alte afecțiuni digestive. Se folosesc mai multe metode de investigare: În multe cazuri, diagnosticul nu este simplu. Este nevoie de experiență și de corelarea datelor clinice cu rezultatele investigațiilor. 👉 Dacă te confrunți cu simptome persistente după colecistectomie, programează-te la un consult de specialitate. Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), are experiență vastă în diagnosticarea și tratamentul acestei afecțiuni. Opțiuni de tratament Tratamentul sindromului postcolecistectomie depinde de cauză. Nu există o schemă unică. Medicul adaptează conduita în funcție de simptome și de rezultatele investigațiilor. Pe lângă tratamentul specific, dieta joacă un rol important. Pacienții trebuie să adopte mese mici și frecvente, să reducă alimentele grase, prăjelile și alcoolul. Sindromul postcolecistectomie și impactul asupra calității vieții Pentru mulți pacienți, acest sindrom afectează semnificativ viața de zi cu zi. Disconfortul abdominal și tulburările digestive reduc capacitatea de muncă și calitatea vieții sociale. În plus, frustrarea apare deoarece operația, care trebuia să rezolve problemele, este urmată de alte simptome. În realitate, o parte din aceste manifestări au explicații clare și pot fi tratate eficient. De aceea, evaluarea medicală este esențială. 👉 Nu lăsa sindromul postcolecistectomie să îți limiteze viața. Apelează la un specialist care cunoaște cele mai moderne metode de diagnostic și tratament minim-invaziv. Rolul chirurgiei minim-invazive Chirurgia minim-invazivă a schimbat fundamental modul în care tratăm afecțiunile vezicii biliare și complicațiile postcolecistectomie. Prin utilizarea laparoscopiei și a sistemelor robotice, intervențiile chirurgicale au devenit mai sigure, mai precise și cu o recuperare mult mai rapidă pentru pacient. Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), aplică aceste tehnici moderne atât în tratamentul litiazei biliare, cât și în corectarea complicațiilor ce pot apărea după colecistectomie. Avantajele laparoscopiei Laparoscopia presupune realizarea unor incizii mici prin care se introduc o cameră video de înaltă rezoluție și instrumentele chirurgicale. Vizualizarea mărită și clară a câmpului operator permite chirurgului să identifice cu exactitate căile biliare, să detecteze calculii reziduali și să trateze stricturile sau disfuncțiile sfincterului Oddi. Pentru pacient, beneficiile sunt evidente: Chirurgia robotică și precizia superioară Tehnologia robotică aduce un pas înainte în chirurgia minim-invazivă. Sistemul robotic oferă o vizualizare tridimensională și un control fin al instrumentelor, care depășește dexteritatea mâinii umane. Acest lucru este esențial atunci când chirurgul trebuie să intervină în zone anatomice delicate, precum arborele biliar sau pancreasul. În cazul sindromului postcolecistectomie, chirurgia robotică poate fi folosită pentru rezolvarea stricturilor biliare, pentru explorarea precisă a căilor biliare sau pentru reconstrucții complexe. Recuperarea este chiar mai rapidă decât în cazul laparoscopiei clasice, iar riscurile de complicații sunt reduse la minimum. Impact asupra calității vieții pacienților Pacienții care beneficiază de chirurgie minim-invazivă se externează mai repede, își reiau alimentația normală într-un timp scurt și au șanse mai mari să revină la o viață activă fără dureri cronice. În plus, riscul de reintervenție este mult diminuat datorită preciziei cu care se abordează căile biliare. Chirurgia minim-invazivă nu înseamnă doar o tehnică modernă, ci și o filozofie medicală orientată spre confortul și siguranța pacientului. Prevenția și monitorizarea pacienților Nu toți pacienții dezvoltă sindrom postcolecistectomie. Totuși, există câteva măsuri care pot reduce riscul: Pacienții trebuie să fie informați corect încă dinaintea operației despre posibilitatea apariției acestui sindrom. Prognostic și perspective medicale Sindromul postcolecistectomie este o entitate complexă, dar care, în majoritatea cazurilor, are un prognostic favorabil. Deși simptomele pot fi persistente și uneori greu de tolerat, studiile clinice arată că peste 70% dintre pacienți își îmbunătățesc semnificativ starea de sănătate atunci când cauza exactă este identificată și tratată corespunzător. Progresele în diagnostic au un rol esențial. Ecografia de înaltă rezoluție, colangio-RM și CPRE permit depistarea rapidă a calculilor reziduali, a … Read more

Esofagul Barrett

by
Esofagul Barrett

Esofagul Barrett este o afecțiune în care mucoasa normală a esofagului este înlocuită de un epiteliu de tip intestinal. Procesul apare ca urmare a expunerii repetate la acid gastric și bilă, cel mai adesea în contextul refluxului gastroesofagian cronic. Această modificare histologică reprezintă o leziune premalignă, cu risc de transformare în adenocarcinom esofagian. Diagnosticul și monitorizarea corectă sunt esențiale. Mulți pacienți descoperă afecțiunea întâmplător, la o endoscopie făcută pentru simptome de reflux. Totuși, identificarea la timp a acestei modificări permite intervenții eficiente și scăderea riscului de cancer. Cum apare esofagul Barrett? Esofagul Barrett se dezvoltă în contextul unei agresiuni repetate asupra mucoasei esofagiene. Cel mai frecvent, această agresiune apare prin reflux gastroesofagian cronic. Acidul gastric, dar și sărurile biliare provenite din duoden, urcă în esofag și produc leziuni persistente la nivelul epiteliului scuamos normal. În mod normal, mucoasa esofagului este alcătuită din celule pavimentoase, rezistente la traumatisme mecanice, dar sensibile la acid. Când expunerea la acid devine constantă, organismul reacționează printr-un mecanism de adaptare. Celulele pavimentoase sunt treptat înlocuite cu celule columnare, asemănătoare celor din intestin. Această transformare se numește metaplazie intestinală. Metaplazia nu apare brusc, ci reprezintă un proces lent, care se instalează în ani. În prima etapă, mucoasa prezintă zone mici de modificări, apoi acestea se extind și devin vizibile endoscopic. Această schimbare este, la început, protectoare, deoarece celulele columnare rezistă mai bine la contactul cu acidul și bila. Totuși, există un cost. Mucoasa metaplazică are un risc semnificativ mai mare de a dezvolta displazie, iar în stadii avansate, adenocarcinom esofagian. De aceea, esofagul Barrett este considerat o leziune premalignă. Pe lângă refluxul cronic, există și alți factori care cresc probabilitatea apariției bolii: În practică, majoritatea pacienților cu esofag Barrett au o combinație de factori, refluxul fiind elementul central, iar ceilalți agravând procesul. Identificarea și corectarea acestor cauze reprezintă un pas esențial pentru prevenirea progresiei bolii. Simptomele frecvente Esofagul Barrett nu produce de obicei simptome specifice. În cele mai multe cazuri, manifestările aparțin refluxului gastroesofagian cronic, afecțiunea de bază care favorizează apariția modificărilor mucoasei esofagiene. Pirozis (arsuri retrosternale) Este cea mai frecventă plângere a pacienților. Senzația de arsură apare de obicei după mese, în special după consum de alimente acide, grase sau picante. Mulți descriu disconfortul ca pe o „fierbințeală” care urcă din epigastru spre gât. Pirozisul recurent, mai ales atunci când apare de mai multe ori pe săptămână, indică un reflux semnificativ și ar trebui evaluat medical. Regurgitații acide Pacientul simte gust acru sau amar în gură, cauzat de refluarea conținutului gastric sau biliar în esofag. Acest simptom este neplăcut și apare frecvent noaptea sau atunci când persoana se întinde imediat după masă. Repetarea episodică a regurgitațiilor irită mucoasa esofagiană și crește riscul de complicații. Disfagie intermitentă Uneori pacienții raportează dificultăți la înghițire, mai ales pentru alimente solide. Disfagia nu este permanentă, dar indică faptul că inflamația sau modificările mucoasei afectează funcția esofagului. Acest simptom trebuie investigat cu atenție, mai ales dacă se agravează în timp. Durere toracică atipică Durerea nu seamănă cu cea cardiacă, dar se poate confunda. Pacienții descriu un disconfort retrosternal care nu răspunde la efort, dar se accentuează după mese abundente sau în poziție culcată. Diferențierea între cauze digestive și cardiace este uneori dificilă, de aceea evaluarea medicală este obligatorie. Tuse cronică, răgușeală și senzație de nod în gât Refluxul prelungit poate afecta și laringele sau căile respiratorii superioare. Pacienții dezvoltă o tuse persistentă, mai ales nocturnă, uneori fără legătură evidentă cu digestia. Răgușeala apare prin iritarea corzilor vocale, iar senzația de „nod în gât” este rezultatul inflamației cronice. Aceste manifestări pot fi confundate cu afecțiuni respiratorii sau ORL, motiv pentru care pacienții ajung adesea târziu la gastroenterolog. De ce simptomele sunt adesea ignorate? Mulți pacienți consideră arsurile ocazionale ca fiind „normale” și folosesc tratamente simptomatice fără recomandarea medicului. Automedicația cu antiacide poate calma temporar disconfortul, dar nu oprește procesul patologic de la nivelul mucoasei esofagului. Persistența simptomelor mai mult de câteva săptămâni sau recurența lor constantă pe parcursul anilor ar trebui să determine o evaluare prin endoscopie. Situațiile asimptomatice Un aspect esențial este că unii pacienți cu esofag Barrett nu prezintă nicio manifestare clinică. În aceste cazuri, diagnosticul se pune întâmplător, cu ocazia unei endoscopii efectuate pentru alte motive. Această realitate face ca supravegherea pacienților cu factori de risc pentru reflux să fie crucială, chiar și atunci când nu au plângeri evidente. Riscul de transformare malignă Esofagul Barrett este o leziune premalignă. Riscul anual de apariție a adenocarcinomului esofagian la pacienții cu această afecțiune este estimat la 0,1-0,5%. Pare mic, dar comparativ cu populația generală este semnificativ mai mare. Procesul de transformare urmează pașii: Monitorizarea periodică este cheia depistării precoce a modificărilor. Endoscopia cu biopsii multiple este metoda standard de urmărire. Diagnosticul esofagului Barrett Diagnosticul se stabilește prin endoscopie digestivă superioară și confirmare histologică. Medicul observă o modificare a aspectului mucoasei esofagiene, care devine roșiatică, catifelată, diferită de epiteliul scuamos albicios normal. Biopsiile sunt indispensabile pentru confirmarea metaplaziei intestinale. Prezența celulelor caliciforme este criteriul histologic esențial. Metode moderne precum endoscopia de înaltă rezoluție, cromoscopia sau endomicroscopia pot crește acuratețea diagnosticului și pot detecta displaziile precoce. Tratamentul esofagului Barrett Tratamentul are două obiective majore: controlul refluxului și prevenirea progresiei către cancer. Controlul refluxului Primul pas îl reprezintă modificările stilului de viață: Medicația include inhibitori de pompă de protoni (IPP), care reduc secreția acidă gastrică. Acestea scad inflamația și simptomele, dar nu determină regresia metaplaziei. Intervențiile endoscopice În cazul displaziei de grad înalt sau al leziunilor incipiente, tratamentul endoscopic este standard: Aceste metode pot eradica epiteliul metaplazic și preveni progresia malignă. Chirurgia Pentru pacienții cu reflux sever și esofag Barrett, chirurgia antireflux (fundoplicatura laparoscopică) poate fi indicată. În cazurile cu cancer invaziv, tratamentul chirurgical radical este esofagectomia, adesea realizată minim-invaziv. Monitorizarea pacienților Pacienții cu esofag Barrett trebuie incluși într-un program de supraveghere. Frecvența endoscopiilor depinde de gradul histologic: Această abordare permite diagnosticarea precoce a transformărilor maligne și crește rata de supraviețuire. Esofagul Barrett și chirurgia minim-invazivă Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), utilizează tehnici moderne … Read more

Tratamentul cancerului gastric

by
Tratamentul cancerului gastric

Cancerul gastric este una dintre cele mai agresive forme de cancer digestiv. În România, rămâne o problemă importantă de sănătate publică, pentru că este adesea diagnosticat târziu. Totuși, opțiunile moderne de tratament, inclusiv chirurgia minim-invazivă, oferă șanse reale de vindecare și îmbunătățire a calității vieții. Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică) îți oferă informații clare și detaliate, astfel încât să înțelegi mai bine pașii de tratament. Ce este cancerul gastric? Cancerul gastric apare atunci când celulele din mucoasa stomacului încep să se înmulțească necontrolat. Cele mai multe cazuri sunt adenocarcinoame, care se dezvoltă din celulele glandelor gastrice. De cele mai multe ori, boala evoluează lent. În stadiile incipiente poate să nu dea simptome clare, ceea ce explică diagnosticul tardiv. Totuși, recunoașterea factorilor de risc și prezentarea la medic atunci când apar semne digestive persistente poate schimba radical prognosticul. Factori de risc și cauze Nu există o singură cauză pentru cancerul gastric. Dezvoltarea lui este rezultatul mai multor factori combinați. Printre cei mai importanți: Cunoașterea acestor factori este esențială. Dacă te regăsești într-o categorie de risc, investigațiile periodice devin obligatorii. Simptomele cancerului gastric Simptomele variază în funcție de stadiul bolii. În fazele timpurii, pacientul poate acuza doar disconfort abdominal, balonare sau lipsa poftei de mâncare. Pe măsură ce boala avansează, apar: Prezența acestor simptome nu înseamnă automat cancer gastric. Totuși, ele nu trebuie ignorate. Consultul medical rapid face diferența. Diagnostic și investigații Diagnosticul corect este esențial pentru alegerea tratamentului. Medicul recomandă: Fără aceste etape, tratamentul nu poate fi planificat corect. Importanța stadializării Stadializarea arată cât de extins este cancerul gastric. Aceasta se face după clasificarea TNM: Tratamentul este diferit în funcție de stadiu. De exemplu, o tumoră descoperită în stadiu incipient poate fi tratată prin chirurgie curativă, uneori minim-invazivă. În stadii avansate, este nevoie de tratament multimodal, combinând chirurgie, chimioterapie și radioterapie. Tratamentul cancerului gastric Tratamentul este întotdeauna personalizat. El se stabilește în cadrul unei echipe multidisciplinare, unde chirurgul, oncologul, gastroenterologul și radioterapeutul colaborează. Chirurgia cancerului gastric Chirurgia rămâne tratamentul de bază pentru cancerul gastric operabil. Gastrectomia subtotală Gastrectomia subtotală este o intervenție chirurgicală prin care se îndepărtează aproximativ două treimi din stomac, păstrându-se porțiunea superioară, inclusiv cardia și o parte din corpul gastric. Această procedură este recomandată în cazurile în care tumora este localizată în partea inferioară a stomacului, de obicei în regiunea antrală sau pilorică. Scopul principal este îndepărtarea completă a formațiunii tumorale, împreună cu o margine de siguranță oncologică. În același timp, chirurgul realizează și o limfadenectomie, adică îndepărtarea ganglionilor limfatici regionali, deoarece aceștia pot conține celule canceroase. Reconstrucția tubului digestiv se face prin anastomozarea porțiunii rămase a stomacului la intestinul subțire. Cele mai utilizate tehnici sunt: Avantajul gastrectomiei subtotale, atunci când este oncologic posibilă, este păstrarea unei părți din stomac. Acest lucru ajută la menținerea unei digestii mai apropiate de cea normală și la o calitate mai bună a vieții după operație, comparativ cu gastrectomia totală. Chirurgia poate fi efectuată atât prin abord clasic, cât și prin tehnici minim-invazive, laparoscopice sau robotice. În centrele specializate, aceste metode reduc semnificativ timpul de spitalizare și accelerează recuperarea postoperatorie. Gastrectomia totală Gastrectomia totală este intervenția chirurgicală prin care stomacul este complet îndepărtat. După rezecție, chirurgul realizează reconstrucția tubului digestiv printr-o anastomoză esofago-jejunală, adică leagă esofagul direct de intestinul subțire. Această operație se indică în situațiile în care tumora este: În timpul gastrectomiei totale, chirurgul realizează și limfadenectomia extinsă, adică îndepărtarea ganglionilor limfatici regionali, deoarece aceștia pot conține celule tumorale. Intervenția poate fi efectuată prin chirurgie clasică, laparoscopică sau robotică, în funcție de particularitățile fiecărui pacient și de experiența echipei chirurgicale. Consecințele gastrectomiei totale implică modificări digestive importante. Pacientul va trebui să adopte o dietă adaptată, cu mese mici și frecvente. Absorbția anumitor vitamine și minerale, în special vitamina B12, fier și calciu, poate fi afectată. De aceea, suplimentarea și monitorizarea atentă fac parte din planul de recuperare. Deși este o intervenție complexă, gastrectomia totală poate oferi șanse reale de vindecare, mai ales dacă este asociată cu terapiile oncologice moderne. Limfadenectomia În tratamentul cancerului gastric, limfadenectomia reprezintă o etapă chirurgicală esențială. Aceasta presupune îndepărtarea ganglionilor limfatici regionali împreună cu tumora. Rolul ei este dublu: permite o stadializare corectă a bolii și crește șansele de control local și supraviețuire. Studiile au demonstrat că răspândirea celulelor canceroase către ganglionii limfatici apare frecvent chiar și în stadii relativ timpurii. De aceea, simpla rezecție a stomacului fără limfadenectomie nu este suficientă. Există mai multe tipuri de limfadenectomie: În prezent, limfadenectomia de tip D2 este standardul de aur în tratamentul chirurgical al cancerului gastric, deoarece oferă cele mai bune rezultate în ceea ce privește supraviețuirea pe termen lung. Calitatea limfadenectomiei nu se rezumă doar la numărul de ganglioni excizați. Este important ca disecția să fie completă, atentă și realizată într-un centru cu experiență în chirurgie oncologică. Recomandările internaționale indică recoltarea a cel puțin 15 ganglioni pentru o stadializare corectă, însă în practica modernă se urmărește frecvent un număr mai mare, de peste 25. Limfadenectomia poate fi realizată atât prin chirurgie clasică, cât și prin tehnici minim-invazive laparoscopice sau robotice. Aceste metode moderne permit o vizualizare detaliată a structurilor vasculare și limfatice, facilitând disecția sigură și completă. În final, succesul tratamentului nu depinde doar de rezecția tumorii gastrice, ci și de calitatea limfadenectomiei. Aceasta influențează direct prognosticul, riscul de recidivă și șansele de supraviețuire pe termen lung. Chirurgia minim-invazivă Progresele medicale permit astăzi tratamentul cancerului gastric prin tehnici laparoscopice și robotice. Pacienții care beneficiază de aceste tehnici au o recuperare mai bună și pot începe mai repede tratamentele adjuvante. 👉 Dacă vrei să afli dacă ești eligibil pentru chirurgie minim-invazivă, programează o consultație la Dr. Drașovean Radu. Chimioterapia Chimioterapia este utilizată înainte sau după operație. Radioterapia Mai rar folosită în cancerul gastric comparativ cu alte cancere digestive, radioterapia poate fi indicată în combinație cu chimioterapia, pentru control local. Tratamentul țintit și imunoterapia În ultimii ani, tratamentele țintite și imunoterapia au adus progrese importante. Aceste opțiuni pot prelungi supraviețuirea și pot oferi o calitate mai bună a vieții. Viața … Read more

Simptomele cancerului mamar

by
Simptomele cancerului mamar

Cancerul mamar este cea mai frecventă formă de cancer la femei și reprezintă o problemă majoră de sănătate la nivel global. Detectarea timpurie salvează vieți. Simptomele cancerului mamar nu trebuie niciodată ignorate. Chiar dacă multe dintre ele pot părea banale, ele ascund uneori o boală gravă. În acest articol vei afla detaliat care sunt principalele semne și manifestări ale cancerului de sân, cum le poți recunoaște și când trebuie să mergi la medic. De ce este importantă recunoașterea simptomelor cancerului mamar? Un diagnostic pus la timp crește șansele de vindecare. Datele arată că rata de supraviețuire la 5 ani pentru cancerul mamar depistat în stadiu incipient depășește 90%. Când boala este descoperită târziu, aceste șanse scad dramatic. Tu ești cea care poate observa primele modificări ale sânilor. De aceea este esențial să știi ce semne trebuie urmărite. Cancerul mamar nu doare întotdeauna. Absența durerii nu înseamnă absența bolii. Simptomele cancerului mamar: ce trebuie să urmărești? 1. Nodulul mamar Nodulul mamar reprezintă cel mai frecvent semn al cancerului de sân și, în același timp, cel mai ușor de recunoscut de către pacientă. În cele mai multe cazuri, acesta se prezintă sub forma unei mase dure, cu margini neregulate și fixată la țesuturile din jur. În stadiile incipiente nu produce durere, motiv pentru care multe femei tind să ignore prezența lui. Este important să înțelegi diferența dintre un nodul malign și o formațiune benignă, cum ar fi chistul mamar sau fibroadenomul. Chisturile au de obicei contur rotund, neted și se mișcă liber sub piele. Fibroadenomul este, de asemenea, mobil și mai moale la palpare. Nodulul malign, în schimb, este mai ferm, aderent la structurile vecine și poate provoca o retracție discretă a pielii sau a mamelonului. Dimensiunea nodulului poate varia, de la câțiva milimetri la câțiva centimetri. Un nodul mai mic de 1 cm este dificil de depistat la palpare, dar poate fi evidențiat prin ecografie sau mamografie. Din acest motiv, consultul de specialitate și investigațiile imagistice rămân esențiale pentru un diagnostic corect. Autoexaminarea lunară joacă un rol major în depistarea precoce. Ideal este să o faci la câteva zile după terminarea menstruației, când sânul este mai puțin congestionat și mai ușor de evaluat. Palpează cu vârful degetelor fiecare sân, în mișcări circulare, acoperind toată suprafața glandei mamare și extinzându-te până la axilă. Dacă simți o formațiune nouă, dură sau persistentă, nu aștepta să dispară de la sine. Prezentarea la medic cât mai repede îți oferă șansa de a beneficia de un diagnostic precoce și de un tratament eficient. Nodulul malign depistat la timp poate fi tratat prin metode mai puțin invazive, cu o rată mare de succes. 2. Modificări ale pielii sânului Pielea sânului poate fi un indicator timpuriu al cancerului mamar. Schimbările care apar nu sunt doar estetice, ci pot semnala o afectare profundă a țesuturilor și a vaselor limfatice. De aceea, orice modificare observată trebuie evaluată medical. Unul dintre semnele frecvente este roșeața persistentă. Dacă pielea devine roșiatică și aspectul nu se ameliorează în câteva zile, acest lucru poate sugera inflamație locală cauzată de prezența unei tumori. Un alt simptom important este îngroșarea pielii. Țesutul afectat de procesul tumoral devine mai dens și își pierde elasticitatea. La palpare, pielea poate fi mai dură sau mai rigidă comparativ cu zonele sănătoase. Aspectul de „coajă de portocală” apare atunci când celulele tumorale blochează vasele limfatice. Pielea capătă un aspect neregulat, cu mici gropițe vizibile. Acest semn este extrem de sugestiv pentru cancerul mamar și nu trebuie ignorat. De asemenea, pot apărea zone retrase sau gropițe vizibile. Retracția pielii apare din cauza tracțiunii exercitate de o tumoră care invadează țesuturile subiacente. Aceste zone pot fi ușor de observat la lumina naturală sau atunci când ridici brațul. Astfel de modificări nu indică întotdeauna cancer, dar reprezintă un semnal de alarmă medicală. Doar un consult de specialitate poate face diferența între o leziune benignă și o afecțiune malignă. 3. Retracția mamelonului Retracția mamelonului apare atunci când acesta se întoarce spre interior, pierzându-și poziția normală. Dacă mamelonul a avut mereu această formă, fenomenul este considerat o variantă anatomică normală. Îngrijorător devine atunci când retracția apare brusc sau se accentuează în timp. Retracția dobândită a mamelonului poate semnala existența unei tumori în spatele areolei, care trage de țesuturi și modifică structura locală. De obicei, aceste tumori sunt situate în regiunea subareolară și pot fi atât palpabile, cât și nepalpabile la început. Pe lângă inversarea propriu-zisă, se pot observa modificări asociate precum: Aceste semne nu trebuie ignorate. O retracție apărută recent nu este doar o modificare estetică, ci un simptom care necesită investigații rapide. Medicul specialist va recomanda ecografie, mamografie sau RMN mamar pentru a stabili cauza exactă. Retracția mamelonului este un semnal de alarmă medicală. Prezentarea cât mai repede la un consult de specialitate poate face diferența între un diagnostic precoce și o descoperire tardivă a bolii. 4. Secreția mamelonară anormală Eliminarea de lichid prin mamelon, mai ales dacă este hemoragică, maronie sau purulentă, este un semn de alarmă. Nu trebuie confundată cu secreția lactată normală din perioada de alăptare. Cancerul mamar poate determina secreții patologice prin afectarea ductelor galactofore. 5. Asimetria sânilor O diferență de volum sau de formă apărută recent trebuie investigată. Nu este întotdeauna un semn de cancer, dar poate fi un indicator de boală malignă. 6. Ganglionii axilari măriți Cancerul mamar se răspândește frecvent la ganglionii limfatici axilari. Aceștia se pot simți ca formațiuni ferme, nedureroase, la nivelul axilei. Dacă observi noduli în axilă sau în zona supraclaviculară, nu amâna vizita la medic. 7. Durere sau sensibilitate Durerea nu este simptomul tipic al cancerului mamar, dar poate apărea în anumite cazuri. Unele paciente acuză tensiune, arsură sau durere localizată în jurul unei tumori. Durerea persistentă și inexplicabilă trebuie întotdeauna investigată. Semne mai puțin cunoscute ale cancerului mamar Unele simptome sunt subtile și trec adesea neobservate: Aceste semne pot fi confundate cu probleme benigne. Totuși, ele pot ascunde o tumoră malignă. Simptomele cancerului inflamator mamar Cancerul inflamator al sânului este o formă rară, dar agresivă. Se manifestă diferit de celelalte tipuri de … Read more

Chirurgia laparoscopică digestivă

by
Chirurgia laparoscopică digestivă

Chirurgia modernă a cunoscut o transformare spectaculoasă în ultimele decenii. Una dintre cele mai importante evoluții este chirurgia laparoscopică, o tehnică minim-invazivă care a schimbat radical modul în care sunt tratate bolile aparatului digestiv. Dacă în trecut intervențiile chirurgicale digestive necesitau incizii mari, cu recuperare lentă și riscuri crescute de complicații, astăzi, laparoscopia oferă pacienților o alternativă sigură, eficientă și cu rezultate excelente pe termen lung. Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), are o vastă experiență în tratarea patologiilor digestive prin tehnici moderne, punând mereu pe primul loc siguranța și confortul pacientului. Ce este chirurgia laparoscopică digestivă? Chirurgia laparoscopică digestivă reprezintă o metodă prin care intervențiile la nivelul organelor abdominale și pelvine se realizează cu ajutorul unor incizii mici, de obicei de 0,5–1 cm. Prin aceste incizii, chirurgul introduce instrumente speciale și un laparoscop – o cameră video de înaltă rezoluție care transmite imaginile pe un monitor. Astfel, chirurgul are o vizibilitate detaliată asupra organelor interne, fără a fi nevoie de deschiderea completă a cavității abdominale. Această tehnică permite rezolvarea unei game largi de afecțiuni digestive, de la simple la complexe, cu beneficii majore pentru pacient. Avantajele chirurgiei laparoscopice digestive Față de chirurgia clasică, laparoscopia aduce o serie de beneficii incontestabile: 👉 Dacă vrei să afli ce opțiuni de tratament minim-invaziv există pentru afecțiunea ta digestivă, programează o consultație la Dr. Drașovean Radu și află toate detaliile medicale personalizate. Afecțiuni digestive tratate laparoscopic Chirurgia laparoscopică digestivă acoperă o gamă variată de boli. Cele mai frecvente sunt: Colecistopatia litiazică (litiaza biliară) Îndepărtarea vezicii biliare pline cu calculi este una dintre cele mai des efectuate operații laparoscopice. Simptome precum durerea în hipocondrul drept, greața sau crizele biliare dispar după colecistectomia laparoscopică. Herniile abdominale Fie că vorbim de hernie ombilicală, epigastrică, inghinală sau hernia hiatală, tratamentul laparoscopic oferă o rezolvare sigură, cu risc redus de recidivă și reintegrare rapidă. Apendicita acută Apendicectomia laparoscopică a devenit standardul de aur în multe centre medicale, datorită vizualizării superioare și riscului scăzut de complicații. Refluxul gastro-esofagian și hernia hiatală Pacienții cu simptome severe de reflux, care nu răspund la tratament medicamentos, pot beneficia de fundoplicatură laparoscopică, restabilind funcția normală a sfincterului esofagian inferior. Patologia colonului și rectului Tumorile benigne și maligne ale colonului sau rectului pot fi tratate laparoscopic, cu rezultate oncologice similare chirurgiei clasice, dar cu recuperare mult mai rapidă. Patologia pancreatică Totodată, în centre specializate, laparoscopia este utilizată și în chirurgia pancreasului, în special pentru chisturi, tumori benigne sau pseudochisturi. Deși rezecțiile pancreatice sunt proceduri de mare dificultate, laparoscopia oferă o vizibilitate excelentă și un control bun asupra structurilor vasculare, ceea ce permite un act chirurgical sigur atunci când este realizat de un chirurg experimentat. Cum se desfășoară o intervenție laparoscopică digestivă Procedura începe cu anestezie generală. Chirurgul realizează mici incizii prin care introduce trocarele și laparoscopul. Cavitatea abdominală este insuflată cu dioxid de carbon pentru a crea spațiu de lucru și vizibilitate optimă. Pe tot parcursul intervenției, imaginile sunt proiectate pe un monitor, iar chirurgul manevrează instrumentele cu precizie milimetrică. La final, gazul este evacuat, iar inciziile sunt închise cu câteva fire sau chiar plasturi speciali. Durata intervenției depinde de complexitate, dar de cele mai multe ori timpul operator este comparabil cu cel al unei operații deschise. Un element esențial este faptul că pacientul este monitorizat permanent intraoperator, parametrii vitali fiind atent supravegheați. Acest lucru reduce riscul apariției complicațiilor și permite reacția rapidă a echipei chirurgicale. Recuperarea după o intervenție laparoscopică Unul dintre marile avantaje ale chirurgiei laparoscopice digestive este recuperarea rapidă. Pacientul se mobilizează la câteva ore după operație, poate bea lichide și se alimentează treptat. Durerea este mult mai redusă, iar medicația analgezică este administrată în doze minime. În funcție de tipul intervenției, externarea are loc la 1–3 zile postoperator. Reluarea activităților cotidiene este rapidă, iar revenirea la efort fizic moderat se face în câteva săptămâni. Totuși, recomandările postoperatorii trebuie respectate cu strictețe pentru a evita complicațiile. Un aspect important este și suportul nutrițional. După intervențiile digestive, alimentația trebuie reintrodusă progresiv, pentru a permite adaptarea tractului gastrointestinal. În primele zile predomină lichidele și alimentele moi, urmate treptat de o dietă echilibrată. Un element foarte important în recuperare îl reprezintă mobilizarea precoce. Pacienții sunt încurajați să se ridice din pat la câteva ore după operație, acest lucru reducând riscul de tromboze venoase și accelerând funcționarea tranzitului intestinal. Reluarea activității profesionale depinde de tipul de muncă: cei cu activități de birou pot reveni în 7–10 zile, în timp ce persoanele cu muncă fizică intensă trebuie să respecte o perioadă mai lungă de repaus, de aproximativ 4–6 săptămâni. Recomandările alimentare variază în funcție de tipul intervenției, dar principiul general este introducerea treptată a alimentelor, evitarea grăsimilor și a alimentelor greu digerabile. De asemenea, pacienții trebuie să respecte controalele postoperatorii, pentru a monitoriza vindecarea și pentru a preveni complicațiile. Riscurile chirurgiei laparoscopice Deși laparoscopia este considerată o tehnică sigură, există totuși riscuri, ca în orice act chirurgical. Printre acestea se numără: sângerări, leziuni ale organelor vecine, infecții, complicații anestezice sau transformarea în chirurgie deschisă în cazuri dificile. Riscul de complicații este redus atunci când intervenția este realizată de un chirurg experimentat și într-un spital cu dotări moderne. În plus, pregătirea preoperatorie corectă (analize de sânge, investigații imagistice, evaluare cardiologică) scade semnificativ probabilitatea de evenimente neprevăzute. Printre complicațiile rare, dar care pot apărea, se numără formarea de aderențe, hematoame sau hernii la nivelul inciziilor. De asemenea, unele intervenții digestive complexe pot necesita reintervenții în caz de fistule sau dehiscențe anastomotice. Din acest motiv, supravegherea atentă a pacientului în primele zile este esențială, la fel și monitorizarea ecografică sau imagistică atunci când există suspiciuni de complicații. Comunicarea permanentă între pacient și medic este un alt factor cheie: orice simptom neobișnuit, precum febra persistentă, durerea intensă sau tulburările digestive severe, trebuie raportat imediat. Este important ca pacientul să fie informat corect, iar intervenția să fie realizată de un chirurg cu experiență în chirurgia minim-invazivă, precum Dr. Drașovean Radu. Chirurgia laparoscopică vs. chirurgia robotică Un subiect tot mai des discutat este … Read more

Tipuri de boli ale glandelor suprarenale

by
Tipuri de boli ale glandelor suprarenale

boli ale glandelor suprarenale Deși cântăresc doar câteva grame, glandele suprarenale au o importanță uriașă pentru buna funcționare a organismului. Acestea sunt situate deasupra fiecărui rinichi și sunt alcătuite din două părți cu funcții distincte: cortexul și medulara. Fiecare dintre ele secretă hormoni diferiți, dar indispensabili pentru viață. Când activitatea glandelor suprarenale este perturbată, organismul intră într-un dezechilibru care poate afecta inima, metabolismul, imunitatea, sistemul nervos sau chiar fertilitatea. Din acest motiv, bolile glandelor suprarenale trebuie diagnosticate precoce și tratate corespunzător. În continuare, Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), explică principalele tipuri de afecțiuni ale glandelor suprarenale, modul în care se manifestă, metodele de diagnostic și opțiunile terapeutice moderne. Rolul glandelor suprarenale în organism Cortexul suprarenalian Cortexul produce trei tipuri principale de hormoni: Medulara suprarenală Medulara secretă catecolamine – adrenalină și noradrenalină – care pregătesc organismul pentru reacția de tip „luptă sau fugi”. Aceste substanțe cresc ritmul cardiac, tensiunea arterială și nivelul de glucoză din sânge în situații de stres. Atunci când producția acestor hormoni este afectată, consecințele sunt multiple: de la oboseală și anxietate, până la tulburări metabolice severe sau hipertensiune arterială rezistentă la tratament. Pe lângă funcțiile generale, este important de înțeles cum dereglarea secreției hormonale influențează direct starea de sănătate. Excesul de cortizol, de exemplu, nu doar că modifică metabolismul glucidic și lipidic, dar suprimă și imunitatea, crescând riscul de infecții recurente. Tot el poate afecta psihicul, determinând anxietate și episoade depresive. În schimb, deficitul de cortizol reduce capacitatea organismului de a răspunde la stres, chiar și în situații banale, cum ar fi o infecție respiratorie. La fel, un dezechilibru în secreția de aldosteron duce la retenție excesivă de sodiu și apă, provocând edeme și hipertensiune arterială. Pierderea potasiului din sânge cauzează crampe musculare, oboseală și, în cazuri grave, tulburări de ritm cardiac. Aceste mecanisme explică de ce afecțiunile glandelor suprarenale sunt mult mai periculoase decât par la prima vedere. Insuficiența suprarenală (Boala Addison) Definiție Boala Addison apare atunci când cortexul suprarenalei nu mai produce suficiente cantități de cortizol și aldosteron. Este o afecțiune rară, dar gravă, care poate pune viața pacientului în pericol dacă nu este tratată. Cauze Cele mai frecvente cauze sunt bolile autoimune, tuberculoza suprarenală, metastazele sau îndepărtarea chirurgicală a ambelor glande suprarenale. Manifestări clinice Simptomele se instalează lent și pot fi confundate cu oboseala obișnuită: slăbiciune musculară, pierdere în greutate, hiperpigmentarea pielii, hipotensiune, tulburări digestive și schimbări de dispoziție. O complicație de temut este criza addisoniană, care se manifestă prin hipotensiune severă, hipoglicemie și tulburări electrolitice, necesitând tratament de urgență. Simptomele  Simptomele bolii Addison pot fi înșelătoare și adesea confundate cu alte patologii. Oboseala persistentă și pierderea în greutate pot sugera sindrom de oboseală cronică sau depresie, în timp ce hipotensiunea arterială poate fi interpretată drept o manifestare benignă la persoanele slabe. Uneori, pacienții sunt tratați timp îndelungat pentru afecțiuni cardiace sau psihologice înainte de a se descoperi cauza reală – insuficiența suprarenală. Din acest motiv, diagnosticul diferențial este crucial și necesită atât analize hormonale, cât și imagistică atentă. Diagnostic Diagnosticul se bazează pe dozarea cortizolului plasmatic și a ACTH, completată de teste dinamice (testul Synacthen). Imagistica prin CT sau RMN poate evidenția cauza structurală. Tratament Tratamentul constă în substituția hormonală pe viață cu glucocorticoizi și mineralocorticoizi. Pacienții trebuie să ajusteze doza în situații de stres și să fie educați să recunoască semnele unei crize addisoniene. Hiperplazia suprarenală congenitală Ce este? Hiperplazia suprarenală congenitală este o boală genetică determinată de deficitul unor enzime necesare pentru sinteza cortizolului. În consecință, se acumulează precursori care duc la supraproducția de androgeni. Manifestări La copii, poate determina ambiguitate sexuală și pubertate precoce. La adolescenți și adulți apar hirsutism, acnee, tulburări menstruale, infertilitate și tulburări de creștere. Diagnostic Se stabilește prin dozări hormonale, teste genetice și ecografie pelvină. Tratament Terapia de bază este substituția cu glucocorticoizi, care corectează excesul de androgeni. În anumite cazuri, intervenția chirurgicală corectivă este necesară. Sindromul Cushing Definiție și cauze Sindromul Cushing reprezintă excesul cronic de cortizol. Poate fi determinat de tumori suprarenale, adenoame hipofizare sau tratamente prelungite cu corticoizi. Simptome caracteristice Pacienții dezvoltă obezitate abdominală, gât gros, vergeturi violacee, hipertensiune arterială, diabet, fragilitate osoasă și tulburări psihice. Diagnostic Confirmarea diagnosticului se face prin dozarea cortizolului urinar și plasmatic, testul de supresie cu dexametazonă și imagistică (CT, RMN). Tratament Tratamentul depinde de cauză. Tumorile suprarenaliene se îndepărtează chirurgical, preferabil prin metode minim-invazive (laparoscopie sau robotică). În cazurile secundare hipofizare, poate fi necesară neurochirurgia sau radioterapia. 👉 Dacă observi schimbări bruște de aspect corporal, vergeturi roșii și oboseală accentuată, nu amâna consultul medical. Feocromocitomul și paraganglioamele Caracteristici Feocromocitomul este o tumoră rară a medularei suprarenale, iar paraganglioamele sunt tumori similare, dar localizate extra-suprarenal. Ambele produc catecolamine în exces. Manifestări Pacienții pot prezenta crize de hipertensiune severă, cefalee intensă, palpitații, transpirații profuze, anxietate și paloare. Aceste simptome pot apărea brusc și pot fi declanșate de stres sau alimentație. Diagnostic Se bazează pe dozarea catecolaminelor și a metaboliților lor (metanefrine) în plasmă și urină, completată de imagistica abdominală (CT, RMN, PET-CT). Tratament Excizia chirurgicală este singura opțiune curativă. Intervenția necesită pregătire medicală preoperatorie atentă pentru controlul tensiunii arteriale. Chirurgia minim-invazivă asigură rezultate excelente și o recuperare rapidă. 👉 Episoadele repetate de hipertensiune paroxistică și palpitații trebuie investigate prompt de un medic. Adenoamele suprarenale Caracteristici Adenoamele sunt cele mai frecvente tumori suprarenale. În multe cazuri, sunt descoperite întâmplător la investigații imagistice pentru alte patologii, motiv pentru care sunt denumite „incidentalome”. Tipuri Diagnostic Include analize hormonale și imagistică. RMN-ul și CT-ul ajută la diferențierea adenoamelor benigne de leziunile maligne. Tratament Adenoamele nesecretante mici se supraveghează. Cele secretante sau mari necesită excizie chirurgicală, de preferat laparoscopică sau robotică. Carcinomul corticosuprarenalian Caracteristici Este o tumoră malignă rară, dar agresivă, cu tendință la metastazare precoce. Poate fi secretantă sau nesecretantă. Simptome Pe lângă manifestările hormonale (sindrom Cushing, virilizare, hiperaldosteronism), pacienții pot acuza dureri abdominale, scădere ponderală și masă tumorală palpabilă. Diagnostic Se face prin analize hormonale, CT, RMN și biopsie în cazuri selectate. Tratament Chirurgia radicală reprezintă standardul, completată adesea de tratament oncologic. … Read more