Rumo Digital

Apendicita este o urgență chirurgicală care afectează aproximativ 7% din populație în cursul vieții. Deși apendicele este un organ mic, situat în partea dreaptă jos a abdomenului, inflamația sa poate deveni rapid o problemă gravă, cu risc de complicații fatale. Ca medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), întâlnesc frecvent pacienți care subestimează simptomele inițiale, ajungând la spital în stadiu avansat. Acest articol vă va dezvălui mecanismele din spatele apendicitei, semnele de avertizare și avantajele intervențiilor moderne. Dacă aveți dureri abdominale persistente, nu amânați consultul medical – o perforație a apendicelui poate duce la infecții generalizate în doar 48 de ore! Ce este apendicita și care este rolul apendicelui? Structura și localizarea apendicelui Apendicele este un organ tubular subțire, cu o lungime între 5 și 10 cm, situat în partea dreaptă a abdomenului. Este atașat de cecum – prima porțiune a colonului, la nivelul unde intestinul subțire se conectează cu cel gros. Poziția sa exactă poate varia: în 65% din cazuri, apendicele este retrocecal (se află în spatele cecului), dar poate fi și pelvian (coborât în regiunea pelvică) sau subhepatic (sub ficat). Această variabilitate anatomică explică de ce uneori simptomele apendicitei pot fi confundate cu alte afecțiuni abdominale. Funcția apendicelui: mai mult decât un organ vestigial Mult timp, apendicele a fost considerat un organ vestigial, fără funcție relevantă. Însă cercetările recente au demonstrat că are un rol important în sistemul imunitar și în menținerea sănătății intestinale. Apendicele adăpostește o rezervă de bacterii benefice (microbiota intestinală), care pot repopula colonul după episoade de diaree sau tratamente cu antibiotice. De asemenea, produce celule imune și imunoglobuline (anticorpi), care contribuie la apărarea organismului împotriva patogenilor. Aceste descoperiri au schimbat percepția asupra acestui organ, deși inflamația sa – apendicita – rămâne o urgență medicală frecventă și imprevizibilă. Cum se dezvoltă apendicita? Apendicita apare atunci când lumenul (spațiul interior) apendicelui se blochează. Obstrucția poate fi cauzată de fecalite (bucăți de materie fecală uscată), hiperplazia limfoidă (umflarea țesutului limfoid) sau corpuri străine (semințe, paraziți). Blocajul duce la acumularea de mucus și creșterea presiunii în interiorul apendicelui. Acest lucru compromite fluxul sanguin (ischemie), iar țesutul, lipsit de oxigen și nutrienți, începe să se necrozeze. Dacă obstrucția persistă, peretele apendicelui se perforează în aproximativ 48-72 de ore, iar bacteriile din interior (precum Escherichia coli) se răspândesc în cavitatea abdominală. Aceasta declanșează o infecție severă (peritonită) sau formarea de abcese, punând viața pacientului în pericol. Cauzele apendicitei: de la blocaje la infecții Apendicita apare în majoritatea situațiilor din cauza obstrucției lumenului apendicelui – canalul îngust prin care circulă mucusul și alte secreții. Această blocare poate fi declanșată de mai mulți factori, iar mecanismul exact variază în funcție de situație. Fecalitele sunt una dintre cele mai frecvente cauze. Acestea sunt aglomerări compacte de materii fecale, săruri minerale și fibre care se usucă și se întăresc în timp. Persoanele cu o dietă săracă în fibre sau cu hidratare insuficientă au un risc crescut, deoarece fibrele mențin materia fecală moale, iar lichidele facilitează eliminarea acesteia. Când fecalitele se acumulează în apendice, ele blochează fluxul natural, creând o presiune crescândă care duce la inflamație. Hiperplazia limfoidă este un alt mecanism important. Țesutul limfoid din peretele apendicelui se poate umfla excesiv ca răspuns la infecții virale sau bacteriene, precum gastroenterita. Această umflătură reduce diametrul lumenului, blocând trecerea secrețiilor. Deși hiperplazia este adesea temporară, în unele cazuri poate persista suficient de mult pentru a declanșa apendicita. Corpurile străine nu trebuie ignorate. Semințele neingestate, paraziții intestinali (cum ar fi viermii oxiuri) sau chiar calculi biliari migrați pot obstrucționa apendicele. Acestea acționează ca un dop fizic, perturbând funcția normală a organului. Odată ce obstrucția este stabilită, infecțiile bacteriene devin inevitabile. Blocajul favorizează proliferarea rapidă a bacteriilor precum Escherichia coli, Klebsiella pneumoniae și Pseudomonas aeruginosa. Aceste microbiote intestinale patogene invadează peretele apendicelui, provocând inflamație purulentă, necroză tisulară și, în final, perforație. Fără intervenție, bacteriile se răspândesc în cavitatea abdominală, ducând la peritonită sau sepsis. Factori de risc ascunși pot crește probabilitatea apariției apendicitei. De exemplu, vârsta joacă un rol crucial: 70% din cazuri apar la persoanele între 10 și 30 de ani, probabil datorită anatomiei apendicelui (lumen mai îngust) și expunerii frecvente la infecții gastrointestinale în această perioadă. Totuși, copiii sub 5 ani și adulții peste 50 de ani nu sunt excluși – la aceștia, diagnosticul este adesea întârziat din cauza simptomelor atipice. Predispoziția genetică este de asemenea semnificativă. S-a observat că persoanele cu antecedente familiale de apendicită au risc crescut, probabil datorită moștenirii unor trăsături anatomice (apendice mai lung sau tortuos) sau a unor particularități ale sistemului imun. Bolile inflamatorii intestinale cronice, precum colita ulcerativă sau boala Crohn, pot contribui indirect. Inflamația persistentă a colonului se extinde uneori și la apendice, slăbind peretele său și facilitând infecțiile. Nu subestimați o durere abdominală care persistă peste 6 ore! Apendicita poate evolua rapid spre complicații. Simptomele apendicitei: de la semne clasice la variante atipice Simptomele tipice ale apendicitei încep cu durere periombilicală (în jurul buricului), care migrează în cadran inferior drept al abdomenului în 12-24 de ore. Febra moderată (37.5-38.5°C) este însoțită de frisoane și transpirații. Aproape 90% dintre pacienți raportează pierderea apetitului și grețuri. Un semn clinic specific este semnul Blumberg – durerea care apare la eliberarea bruscă a presiunii în zona afectată. Cazurile atipice pot face diagnosticul mai dificil. La copii, durerea este adesea mai difuză, iar febra poate depăși 39°C. La femeile însărcinate, poziția apendicelui este modificată datorită uterului mărit, iar durerea poate fi confundată cu contracții. La persoanele în vârstă, semnele pot fi atenuate din cauza răspunsului imun slab. Durerea care se intensifică la mișcare, tuse sau respirație adâncă indică iritarea peritoneului – un motiv de intervenție imediată. Diagnosticul apendicitei: pași esențiali pentru evitarea erorilor Diagnosticul începe cu un examen clinic amănunțit. Medicul evaluează sensibilitatea localizată, prezența rigidității abdominale și semne specifice, precum semnul Rovsing (durere în partea dreaptă la palparea părții stângi). Investigațiile de laborator, precum hemograma, pot confirma inflamația prin creșterea leucocitelor (>10.000/mm³) și a neutrofilelor (>75%). Proteina C reactivă (PCR) este un alt marker important, cu valori … Read more

Cancerul hepatic reprezintă una dintre cele mai agresive și complexe forme de neoplasm. În lume, această boală are o prevalență în creștere, fiind responsabilă pentru o proporție semnificativă din mortalitatea cauzată de cancere. Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), se concentrează pe diagnostic precoce, tratament personalizat și tehnici moderne pentru a oferi pacienților cele mai bune șanse de supraviețuire și recuperare. Dacă suspectezi o problemă hepatică sau ai factori de risc pentru cancerul hepatic, nu amâna consultul medical. În acest articol, vom analiza cauzele, simptomele, metodele de diagnostic și cele mai recente abordări terapeutice, inclusiv intervențiile minim-invazive, pentru a înțelege mai bine această afecțiune. Ce este cancerul hepatic? Cancerul hepatic, cunoscut și sub denumirea de carcinom hepatocelular (CHC), reprezintă o formă de tumoră malignă care se dezvoltă în celulele ficatului. Ficatul fiind un organ esențial pentru metabolism, detoxifiere și stocare, orice leziune oncologică în această zonă poate avea consecințe grave pentru sănătate. În marea majoritate a cazurilor, cancerul începe din celulele hepatice, adică din hepatocite, însă pot fi implicate și alte tipuri de celule, precum cele ale canalelor biliare, ceea ce duce la forme rare, dar agresive, de carcinom cholangiocelular. Este important de subliniat că, deși cancerul hepatic poate apărea și în absența unei alte boli hepatice, cele mai frecvente cazuri apar secundar unor afecțiuni cronice hepatice, precum ciroza. Ciroza, rezultată din hepatită virală cronică, consum excesiv de alcool, obezitate sau hepatită non-alcoolică, reprezintă un factor de risc major pentru dezvoltarea carcinomului hepatocelular. În ultimii ani, prevalența acestei boli a crescut semnificativ, iar rata mortalității asociate rămâne alarmantă, fiind una dintre cele mai letale forme de cancer. În contextul actual, depistarea precoce a cancerului hepatic devine o prioritate absolută. Diagnosticul în stadii incipiente și tratamentul adecvat pot face diferența între o evoluție rapidă spre deces și o șansă reală de supraviețuire. Din păcate, simptomele în fazele inițiale sunt adesea nespecifice sau absente, ceea ce face ca această boală să fie numită adesea „ucigașul tăcut”. De aceea, conștientizarea factorilor de risc și efectuarea controalelor periodice sunt esențiale pentru orice persoană cu predispoziție genetică sau cu factori de risc pentru afecțiuni hepatice. Cancerul hepatic reprezintă o provocare majoră pentru medicina modernă, dar, datorită progreselor în diagnosticul imagistic și tehnicile chirurgicale avansate, există speranță pentru tratament și recuperare completă dacă este descoperit în timp util. Cauze și factori de risc Cauza principală a cancerului hepatic este insuficiența gestionare a bolilor cronice hepatice. Ciroza, determinată de hepatita virală B sau C, consum excesiv de alcool, obezitate sau hepatită cronică non-alcoolică, reprezintă factori de risc major. De asemenea, expunerea la aflatoxine sau anumite substanțe toxice, precum și istoricul familial de cancer hepatic, pot crește probabilitatea de apariție a tumorii. În plus, obezitatea și diabetul zaharat contribuie la un risc crescut, datorită proceselor inflamatorii cronice și stresului oxidative asupra celulelor hepatice. Simptomele cancerului hepatic În fazele incipiente, cancerul hepatic poate fi aproape asimptomatic sau poate manifesta semne nespecifice, ceea ce face dificilă identificarea sa precoce. De multe ori, pacienții nu resimt durere sau disconfort, iar singurele simptome pot fi oboseala persistentă, slăbiciune generală sau o senzație de disconfort abdominal ușor, în partea superioară dreaptă a abdomenului. Aceste semne pot fi interpretate greșit și, din păcate, adesea nu conduc la o evaluare promptă. Pe măsură ce tumora avansează, însă, simptomele devin mai evidente și mai greu de ignorat. Durerea în partea superioară dreaptă a abdomenului devine frecventă, fiind adesea continuă sau crescând în intensitate. Icterul, caracterizat prin colorarea galbenă a pielii și a albului ochilor, apare atunci când tumorile interferează cu fluxul bilei sau când se produce o blocare a canalelor biliare. În plus, pacienții pot observa o scădere semnificativă în greutate, fără motiv clar, precum și febră ușoară sau mâncărimi intense ale pielii, datorate acumulării de bilirubină sau altor metaboliți. Este foarte important ca orice schimbare neobișnuită sau simptom persistă să fie evaluată de un medic specialist. Nu trebuie subestimată o oboseală prelungită sau un disconfort abdominal de intensitate moderată, mai ales dacă acestea apar la persoanele cu factori de risc pentru cancerul hepatic. Detectarea timpurie a acestei boli poate face diferența între tratamentul curativ și evoluția fatală. Nu ignora semnele de alarmă! Consultul precoce și investigațiile amănunțite pot salva vieți, oferindu-ți șansa de a începe tratamentul în stadii incipiente, când șansele de recuperare sunt cele mai mari. La Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgie minim-invazivă, beneficiezi de o evaluare completă și de cele mai moderne metode de diagnostic pentru depistarea cancerului hepatic în timp util. Diagnosticul cancerului hepatic Diagnosticul precis al cancerului hepatic implică o abordare complexă, care combină investigații imagistice și analize de laborator. Această combinație este esențială pentru a stabili cu exactitate prezența tumorii, stadiul acesteia și pentru a planifica cel mai potrivit tratament. Primul pas în evaluarea unui pacient cu suspiciune de cancer hepatic este efectuarea unei ecografii abdominale. Această metodă non-invazivă, rapidă și accesibilă, permite vizualizarea ficatului și identificarea eventualelor leziuni suspecte. Ecografia poate evidenția noduli, mase sau modificări ale structurii hepatice, însă nu oferă întotdeauna informații suficiente despre caracterul benign sau malign al leziunii. În cazul în care ecografia indică prezența unei formațiuni suspecte, următoarele etape includ realizarea unei tomografii computerizate (CT) sau a unei imagistici prin rezonanță magnetică (RMN). Aceste tehnici imagistice avansate permit o evaluare detaliată a dimensiunii, localizării, vascularizației și extinderii tumorii. În plus, pot identifica eventuale metastaze sau leziuni secundare. Biopsia hepatică reprezintă un pas important în confirmarea diagnosticului, mai ales dacă rezultatele imagistice sunt neconcludente sau dacă există dubii privind natura leziunii. Procedura implică prelevarea unei mici probe de țesut hepatic pentru examinarea microscopică, pentru a stabili dacă formațiunea este benignă sau malignă, precum și tipul histopatologic. Biopsia trebuie realizată cu atenție, pentru a evita complicațiile și pentru a obține un diagnostic precis. Pe lângă investigațiile imagistice, analizele de sânge pentru markeri tumorali, precum alfa-fetoproteina (AFP), sunt utili în susținerea diagnosticului. Nivelurile crescute ale AFP pot indica prezența cancerului hepatic, însă nu sunt exclusive pentru această boală, fiind crescute și în alte … Read more

Sănătatea colonului este vitală pentru buna funcționare a întregului organism. Atunci când apar afecțiuni grave, precum cancerul colorectal, boala inflamatorie intestinală sau diverticulita severă, intervenția chirurgicală devine adesea singura soluție pentru a salva viața pacientului și pentru a-i reda calitatea vieții. În acest context, colectomia, o intervenție chirurgicală complexă, are un rol crucial. Ca medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), urmăresc să ofer informații complete, dar clare, despre această procedură. Vom discuta despre tipurile de colectomie, indicațiile, tehnicile moderne, beneficiile, riscurile și aspectele postoperatorii, astfel încât pacienții să fie bine informați și să poată lua decizii conștiente. Ce înseamnă colectomia? Termenul de “colectomie” provine din cuvintele latine “colon” (colon) și “-ectomy” (îndepărtare). Practic, această procedură implică extirparea unei porțiuni sau a întregului colon. Indicația principală este eliminarea țesutului bolnav pentru a preveni complicații grave sau pentru a trata boli maligne și inflamatorii. De ce este necesară colectomia? Colonul joacă un rol esențial în menținerea sănătății digestive și în echilibrul organismului. Funcțiile sale principale includ absorbția apei și electroliților, formarea materiilor fecale și evacuarea acestora din organism. Aceste procese sunt vitale pentru un tranzit intestinal normal și pentru menținerea unui echilibru hidroelectrolitic adecvat. În mod normal, colonul acționează ca un rezervor și un organ de transport, asigurând eliminarea eficientă a deșeurilor. Însă, atunci când apar patologii în această zonă, aceste funcții pot fi grav afectate. De exemplu, inflamațiile severe, tumorile sau diverticulita complicată pot duce la pierderea capacității colonului de a absorbi apa sau de a evacua materiile fecale în mod normal. Aceasta poate cauza simptome precum diaree severă, constipație, deshidratare, dezechilibre electrolitice și chiar pericol de viață în cazurile grave. În situațiile în care aceste afecțiuni devin imposibil de gestionat doar prin tratamente conservatoare, intervenția chirurgicală devine o necesitate urgentă. Îndepărtarea chirurgicală a segmentului afectat, adică colectomia, are rolul de a elimina sursa problemei, prevenind răspândirea bolii și complicațiile severe. În cazul tumorilor, această intervenție poate fi chiar curativă, eliminând complet celulele maligne din colon. Pe lângă tratamentul curativ, colectomia are și un important rol preventiv. În special în cazul polipilor colonici adenomatoși, care prezintă un risc crescut de malignizare dacă nu sunt eliminați la timp, această procedură poate preveni dezvoltarea cancerului colorectal. De asemenea, în anumite forme de boli inflamatorii cronice, precum colita ulcerativă sau boala Crohn, colectomia poate fi recomandată pentru a preveni complicațiile grave, precum perforația sau carcinomul asociat. Astfel, colectomia nu este doar o soluție pentru a trata boala existentă, ci și un mijloc de prevenție pentru a evita evoluția spre forme avansate sau letale. Intervenția trebuie însă realizată de către un specialist cu experiență, după o evaluare amănunțită, pentru a asigura un rezultat optim și o recuperare cât mai rapidă. Necesitatea colectomiei rezultă din incapacitatea colonului de a-și îndeplini funcțiile în condiții patologice, precum și din dorința de a preveni complicații grave și de a asigura o calitate a vieții cât mai bună pentru pacient. Tipuri de colectomie și tehnici chirurgicale Colectomia parțială Aceasta implică îndepărtarea unei secțiuni specifice a colonului. De exemplu, dacă tumorile sau inflamația sunt localizate în segmente precum sigmoidul sau cecumul, chirurgul va realiza o hemicolectomie sau sigmoidectomie. Aceasta permite păstrarea cât mai mult din colon, menținând funcțiile normale. Colectomia totală Este o intervenție mai radicală, indicată în cazurile avansate, precum colita ulcerativă severă sau cancerul extins. În acest caz, întregul colon este îndepărtat, iar pacientul va avea nevoie de o formă de diversie a evacuării materiilor fecale, de obicei o ileostomie sau colostomie. Colectomia cu anastomoză După îndepărtarea segmentului bolnav, se poate realiza o reatașare a celor două capete ale colonului (anastomoză). Aceasta permite refuncționalizarea tractului digestiv și evită necesitatea unei stome permanente. Colectomia cu stomă temporară sau permanentă Uneori, în cazul unor intervenții complicate sau în situații de urgență, nu se poate realiza imediat reatașarea. În aceste cazuri, se creează o stomă (ileostomie sau colostomie) temporară sau permanentă pentru evacuarea materiilor fecale, în așteptarea vindecării sau a tratamentului ulterior. Tehnici moderne în colectomie: laparoscopie și chirurgie robotică Laparoscopia în colectomie Această tehnică minim-invazivă a revoluționat chirurgia colonului. În loc de incizii mari, se realizează câteva incizii mici, de 0,5-2 cm, prin care se introduc camera laparoscopică și instrumentele speciale. Manipularile fine permit o intervenție foarte precisă. Beneficiile sunt evidente: durere postoperatorie redusă, cicatrici estetice minime, recuperare rapidă, risc mai scăzut de infecție și spitalizare mai scurtă. În plus, această tehnică reduce considerabil timpul de revenire la activitățile obișnuite. Chirurgia robotică Aceasta reprezintă o evoluție a laparoscopiei, utilizând un sistem robotic controlat de chirurg. Permite o precizie superioară, manevre mai fine și vizualizare tridimensională în detaliu. În domeniul colectomiei, chirurgia robotică este recomandată în cazurile complexe sau pentru pacienți cu anatomie dificilă, precum și în situații de recidivă. Intervențiile clasice deschise Chiar dacă tehnicile minim-invazive sunt preferate, în cazurile de complicații majore, perforații sau când tehnologia nu este disponibilă, se recurge la colectomie clasică prin incizie mediană sau laparotomie. Beneficiile tehnicilor minim-invazive În ultimele decenii, evoluția tehnologică a permis introducerea și dezvoltarea unor tehnici chirurgicale minim-invazive, precum laparoscopia și chirurgia robotică, în tratamentul afecțiunilor colonice. Aceste metode moderne au revoluționat modul în care chirurgii abordează intervențiile pe colon, oferind multiple beneficii semnificative pentru pacienți și pentru rezultatele postoperatorii. Durere mai mică postoperatorie Unul dintre cele mai apreciate avantaje ale tehnicilor minim-invazive este reducerea considerabilă a durerii după intervenție. Inciziile mici, de obicei de câțiva milimetri până la câțiva centimetri, provoacă mai puțină traumatizare a țesuturilor, ceea ce duce la un disconfort mai redus. Astfel, pacienții pot beneficia de o calitate mai bună a recuperării și pot evita administrarea prelungită de analgezice puternice. Timp de recuperare mai scurt Datorită abordării minim-invazive, perioada de spitalizare și de recuperare este considerabil redusă. În cazul colectomiilor laparoscopice sau robotice, pacienții pot pleca acasă în doar câteva zile, uneori în 2-4 zile, în timp ce recuperarea completă și reluarea activităților normale poate avea loc în 1-2 săptămâni. Această rapiditate contribuie la reducerea costurilor medicale și la diminuarea riscului de complicații asociate spitalizării prelungite. Cicatrici minime și estetice Un alt … Read more

Cancerul mamar este una dintre cele mai frecvente afecțiuni oncologice la femei, dar poate apărea și la bărbați, deși mult mai rar. Dincolo de această realitate cunoscută, puține paciente știu că există mai multe tipuri de cancer de sân, fiecare cu caracteristici specifice, cu evoluție diferită și cu tratamente adaptate. Înțelegerea acestor diferențe este esențială pentru diagnostic precoce, alegerea corectă a tratamentului și maximizarea șanselor de vindecare. În cadrul activității mele întâlnesc frecvent paciente care au fost diagnosticate recent și se simt copleșite. Informația corectă este primul pas către recâștigarea controlului. Acest articol explică principalele tipuri de cancer mamar și ce presupune fiecare în parte. De ce este important să știm ce tip de cancer mamar avem? Fiecare tip histologic de cancer mamar evoluează diferit, răspunde în mod variabil la tratamente și are o rată de supraviețuire specifică. Un carcinom ductal invaziv nu se tratează la fel ca un carcinom lobular sau ca un cancer mamar inflamator. Iar uneori, diferența poate fi vitală. 1. Carcinomul ductal in situ (DCIS) – forma neinvazivă Carcinomul ductal in situ reprezintă forma timpurie a cancerului mamar. Se dezvoltă în ductele galactofore (canalele prin care laptele ajunge la mamelon), fără a invada țesuturile învecinate. DCIS este considerat un precursor al cancerului invaziv și, în majoritatea cazurilor, nu produce simptome. De cele mai multe ori este descoperit la mamografie, prin identificarea microcalcificărilor suspecte. Chiar dacă nu este invaziv, nu trebuie ignorat. Fără tratament, DCIS poate progresa către un carcinom invaziv. Intervenția chirurgicală – excizie locală sau mastectomie, în funcție de extensie – este tratamentul de elecție. În anumite cazuri, se adaugă radioterapia. 2. Carcinomul ductal invaziv (IDC) – cel mai frecvent tip Acesta este cel mai răspândit tip de cancer de sân, reprezentând aproximativ 70-80% dintre toate cazurile. IDC apare tot în ductele mamare, dar se extinde dincolo de acestea, infiltrând țesutul mamar și putând metastaza către ganglionii limfatici sau alte organe. Clinic, poate debuta ca un nodul palpabil, dur, neuniform, adesea nedureros. Alteori, pot apărea secreții mamelonare, retracții ale pielii sau modificări inflamatorii locale. Tratamentul este complex și adaptat fiecărui caz. Poate include chirurgie conservatoare (tumorectomie), mastectomie, chimioterapie, radioterapie și tratamente hormonale sau țintite, în funcție de receptorii hormonali și expresia HER2. 3. Carcinomul lobular invaziv (ILC) – forma „tăcută” Carcinomul lobular invaziv se dezvoltă în lobulii glandei mamare, adică acolo unde se produce laptele. Este al doilea cel mai frecvent tip de cancer mamar, dar se comportă diferit de IDC. Crește difuz, fără a forma întotdeauna un nodul clar delimitat, ceea ce îl face mai greu de diagnosticat imagistic și uneori chiar la palpare. ILC poate afecta ambii sâni și tinde să se răspândească în mod atipic – la peritoneu, ovare sau tract gastrointestinal. Din acest motiv, diagnosticul precoce este dificil, iar biopsia este esențială. Tratamentul include intervenția chirurgicală, completată adesea de terapie hormonală, având în vedere că ILC este frecvent hormonoreceptor-pozitiv. 4. Cancerul mamar inflamator – agresiv și rar Cancerul mamar inflamator este o formă rară, dar extrem de agresivă, reprezentând mai puțin de 5% din cazuri. Se manifestă prin roșeață, edem, căldură locală și îngroșarea pielii sânului („aspect de coajă de portocală”), fără apariția unui nodul propriu-zis. Este deseori confundat cu o mastită și diagnosticul se amână. Boala este deja în stadiu avansat în momentul diagnosticului. Necesită tratament sistemic imediat – chimioterapie neoadjuvantă – urmată de mastectomie radicală și radioterapie. Acuratețea diagnosticului și intervenția rapidă într-un centru specializat sunt vitale pentru supraviețuire. 5. Boala Paget a sânului – o formă rară, dar importantă Această formă de cancer mamar afectează mamelonul și are o prezentare clinică asemănătoare cu o dermatită cronică. Se manifestă prin descuamare, prurit, iritație sau secreții. Aproximativ 90% dintre cazuri sunt asociate cu un carcinom ductal subiacent, invaziv sau in situ. Diagnosticul se pune prin biopsie mamelonară, iar tratamentul constă în îndepărtarea chirurgicală a țesutului afectat și tratament oncologic adițional, în funcție de extensie. Este o formă rară, dar care poate trece neobservată luni întregi, motiv pentru care orice modificare persistentă a mamelonului trebuie investigată prompt. Alte tipuri rare de cancer mamar Pe lângă formele frecvente de cancer mamar, există și variante rare, dar relevante din punct de vedere clinic. Deși apar cu o incidență mai mică, aceste forme pot ridica provocări diagnostice și terapeutice considerabile. Recunoașterea lor timpurie și abordarea personalizată sunt esențiale. Carcinomul mucinos (sau coloid) este o formă rară, care apare de obicei la femeile aflate în postmenopauză. Tumora este compusă în mare parte din mucus, ceea ce îi conferă un aspect gelatinos la examenul histologic. Această formă are, în general, un comportament mai puțin agresiv și un prognostic favorabil, cu răspuns bun la tratamentul chirurgical conservator, atunci când este posibil. Cu toate acestea, este importantă diferențierea sa de alte tumori mixte, care pot avea o componentă mucinoasă, dar un comportament oncologic mai agresiv. Carcinomul medular este o variantă rară, cu caracteristici morfologice particulare: margini bine delimitate, un infiltrat limfocitar abundent și celule tumorale cu nucleu mare. Deși are o prezentare histologică agresivă, studiile arată că, paradoxal, are un prognostic relativ bun comparativ cu alte tipuri invazive. Se asociază frecvent cu mutațiile genei BRCA1 și apare mai des la femeile mai tinere. Răspunde bine la chimioterapie, iar intervenția chirurgicală urmează principiile oncologice standard. Tumorile filodoide (sau phyllodes) sunt formațiuni rare, de origine stromală, care pot fi benigne, intermediare sau maligne. Spre deosebire de carcinoamele epiteliale, aceste tumori cresc rapid și pot atinge dimensiuni mari. Se întâlnesc la toate vârstele, dar mai ales la femei între 40 și 50 de ani. Chiar dacă majoritatea sunt benigne, forma malignă are potențial metastatic și necesită excizie chirurgicală cu margini largi, pentru a preveni recidiva. Mastectomia poate fi indicată în cazurile extinse sau recurente. Spre deosebire de cancerele tipice ale sânului, aceste tumori nu răspund la tratamente hormonale sau chimioterapice convenționale. Carcinoamele apocrine, adenoid-chistice și metaplazice sunt subtipuri rare cu comportament biologic variabil. Aceste forme rare sunt adesea subdiagnosticate la început sau confundate cu leziuni benigne. De aceea, este esențial ca biopsia să fie interpretată într-un centru cu expertiză în … Read more

Boala Addison, cunoscută și sub denumirea de insuficiență corticosuprarenaliană primară, este o afecțiune endocrină rară, dar cu potențial sever, care necesită diagnostic precoce și tratament adecvat pentru a preveni complicațiile majore. Această patologie se instalează atunci când glandele suprarenale nu mai produc suficienți hormoni esențiali pentru funcționarea normală a organismului, în special cortizol și, în multe cazuri, aldosteron. Pentru că simptomele pot fi nespecifice și se pot instala lent, boala Addison este adesea trecută cu vederea în stadiile incipiente. De aceea, este esențial ca medicii, dar și pacienții, să recunoască semnalele subtile ale acestei afecțiuni. Hormonii suprarenali – o piesă cheie în echilibrul intern Glandele suprarenale sunt două structuri situate deasupra rinichilor. Ele produc o serie de hormoni importanți, printre care cortizolul – hormonul stresului, care reglează metabolismul, tensiunea arterială, glicemia și răspunsul imun – și aldosteronul, care controlează echilibrul hidroelectrolitic prin menținerea nivelurilor de sodiu și potasiu în sânge. În boala Addison, cortexul suprarenalian (zona externă a glandei) este deteriorat, de cele mai multe ori printr-un proces autoimun, ceea ce determină scăderea progresivă a secreției acestor hormoni vitali. Ce cauzează boala Addison? În peste 80% din cazuri, boala Addison este de cauză autoimună. Sistemul imun atacă în mod eronat propriile țesuturi, în acest caz, celulele cortexului suprarenalian. Alte cauze includ: Indiferent de etiologie, rezultatul este același: un deficit hormonal cu impact sistemic major. Simți oboseală cronică, tensiune scăzută, slăbiciune musculară și pierdere în greutate inexplicabilă? Acestea ar putea fi semne timpurii ale bolii Addison. Nu le ignora! Simptomele bolii Addison – Semnale de alarmă adesea ignorate Simptomatologia este insidioasă și poate varia de la o persoană la alta, ceea ce face diagnosticarea dificilă. Printre cele mai frecvente manifestări se numără: În lipsa tratamentului, boala poate progresa spre criză addisoniană – o urgență medicală potențial fatală, caracterizată prin colaps circulator, hiponatremie severă, hiperkaliemie și insuficiență renală acută. Cum se diagnostichează boala Addison? Diagnosticul se stabilește pe baza combinației între tabloul clinic sugestiv și testele de laborator specifice: Investigații imagistice precum CT abdominal pot fi utile pentru a exclude alte cauze precum hemoragii, infecții sau infiltrare tumorală. Suspectezi o afecțiune endocrină? Programează o evaluare medicală completă și nu amâna investigațiile – boala Addison este tratabilă, dar diagnosticarea precoce face diferența! Tratamentul bolii Addison  Pacienții diagnosticați cu boala Addison trebuie să urmeze un tratament de substituție hormonală care vizează restabilirea nivelului de cortizol și, în unele cazuri, de aldosteron. Totodată, pacienții trebuie să poarte asupra lor o brățară medicală de avertizare și să aibă acces rapid la un kit de injecție cu hidrocortizon pentru situații de urgență. Intervențiile chirurgicale și boala Addison Orice intervenție chirurgicală la un pacient cu boala Addison necesită o atenție specială din partea echipei medicale. Stresul chirurgical, chiar și în cazul unor proceduri minim-invazive precum cele laparoscopice sau robotice, determină o creștere fiziologică a necesarului de cortizol. În lipsa unei adaptări a tratamentului, pacientul este expus riscului de criză addisoniană intra- sau postoperatorie. De aceea, este esențială administrarea de doze suplimentare de hidrocortizon intravenos, începând cu preoperator și continuând intra- și postoperator, conform protocoalelor endocrinologice. Ca medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), Dr. Drașovean Radu colaborează strâns cu echipele interdisciplinare pentru a asigura un management optim al pacienților cu boli endocrine, inclusiv Addison, care necesită intervenții chirurgicale. Prognostic și viața cu boala Addison Cu tratament adecvat și respectarea indicațiilor medicale, pacienții pot avea o viață aproape normală. Totuși, este important de reținut că boala Addison este cronică și necesită o monitorizare medicală regulată. Dozele hormonale trebuie ajustate periodic, în funcție de evoluția clinică, analizele biologice și eventualele condiții asociate. Pacienții trebuie educați corespunzător cu privire la simptomele de avertizare ale unei crize addisoniene și la măsurile de prevenție, inclusiv menținerea unei hidratări corespunzătoare, evitarea efortului fizic excesiv și tratamentul prompt al infecțiilor intercurente. Te confrunți cu simptome persistente, oboseală inexplicabilă sau tulburări electrolitice? O consultație de specialitate îți poate salva sănătatea. Programează-te la Dr. Drașovean Radu pentru evaluare completă și direcționare corectă către investigațiile necesare. Criza addisoniană – o urgență medicală care nu trebuie ignorată Unul dintre cele mai periculoase episoade asociate cu boala Addison este criza addisoniană. Aceasta apare atunci când organismul este supus unui stres acut – fie o infecție severă, o traumă, o intervenție chirurgicală sau chiar o deshidratare marcată – și glandele suprarenale nu reușesc să producă cortizolul necesar pentru a face față acestei provocări. Criza addisoniană se manifestă prin: Această complicație pune viața pacientului în pericol și necesită tratament imediat cu hidrocortizon intravenos în doze de urgență, precum și repleție volemică agresivă. Fără intervenție rapidă, riscul de deces este ridicat. Pentru a preveni această situație, pacienții trebuie să fie instruiți să crească temporar dozele de corticoizi în caz de boală acută, febră, intervenții stomatologice sau efort fizic extrem. Este importantă și administrarea profilactică de cortizol în cadrul procedurilor medicale invazive. Boala Addison în contextul altor boli autoimune Un aspect frecvent trecut cu vederea este asocierea bolii Addison cu alte afecțiuni autoimune. Acest lucru se întâmplă deoarece sistemul imun hiperactiv poate ataca mai multe glande endocrine simultan sau succesiv. Acest fenomen este cunoscut sub numele de poliglandular autoimun (PGA) și se împarte în două mari tipuri: Boala Addison poate apărea împreună cu: Această asociere impune o evaluare endocrinologică periodică și o atenție sporită la apariția altor simptome sugestive, precum modificări ale glicemiei, pigmentări cutanate neexplicate sau tulburări digestive persistente. Dacă ai fost deja diagnosticat cu o boală autoimună, nu neglija simptomele noi care apar. Pot fi semne ale unei afectări suprarenaliene incipiente. Adresează-te unui medic cu experiență în diagnostic diferențial. Dieta, stilul de viață și suplimentele – ce e recomandat? Deși tratamentul substitutiv hormonal este esențial și indispensabil, stilul de viață joacă un rol important în menținerea stării de bine a pacientului cu boala Addison. Este recomandat un regim alimentar echilibrat, bogat în: Suplimentele de vitamina D și calciu pot fi necesare în cazurile tratate cu doze mai mari de corticoizi, pentru a preveni osteopenia indusă de tratament. De asemenea, se recomandă evitarea consumului excesiv de alcool și … Read more

Cauzele cancerului tiroidian Ce este cancerul tiroidian și de ce trebuie să ne preocupe? Cancerul tiroidian este o afecțiune malignă care apare atunci când celulele glandei tiroide încep să se dividă necontrolat. Tiroida, o glandă endocrină aflată la baza gâtului, are un rol esențial în reglarea metabolismului, ritmului cardiac și temperaturii corporale. Deși cancerul tiroidian nu este printre cele mai frecvente tipuri de cancer, incidența sa a crescut semnificativ în ultimele decenii. Acest fenomen se datorează parțial progresului tehnologic în imagistică și biopsie, dar și unei creșteri reale a cazurilor, influențată de factori genetici, hormonali și de mediu. Poate părea o boală silențioasă, dar consecințele pot fi severe dacă nu este diagnosticată și tratată la timp. Din fericire, majoritatea formelor de cancer tiroidian sunt tratabile, mai ales când sunt depistate precoce. Știai că un nodul tiroidian aparent benign poate ascunde un carcinom papilar? În acest articol vei descoperi care sunt cele mai importante cauze ale cancerului tiroidian, cum acționează ele asupra glandei tiroide și când este cazul să te adresezi unui medic chirurg. Tipuri de cancer tiroidian și influența factorilor de risc Cancerul tiroidian nu este o entitate unică, ci cuprinde mai multe forme histologice, fiecare cu particularități biologice, clinice și evolutive distincte. Înțelegerea tipului histologic este esențială nu doar pentru stabilirea tratamentului adecvat, ci și pentru identificarea cauzelor potențiale și a factorilor de risc asociați. Carcinomul papilar Este cea mai frecventă formă de cancer tiroidian, reprezentând aproximativ 80% dintre cazuri. Se dezvoltă din celulele foliculare și are, de regulă, o evoluție lentă și un prognostic favorabil. Carcinomul papilar afectează mai ales femeile tinere și este strâns asociat cu expunerea la radiații ionizante în copilărie sau adolescență. La nivel molecular, sunt frecvent identificate mutații ale genei BRAF, RET/PTC sau RAS, care declanșează o activare aberantă a căilor de semnalizare implicate în proliferarea celulară. Carcinomul folicular Reprezintă aproximativ 10-15% dintre cazuri și apare, de asemenea, din celulele foliculare. Este mai frecvent în zonele cu deficit de iod și afectează în special adulții de vârstă mijlocie. Carcinomul folicular are o evoluție mai agresivă comparativ cu forma papilară, fiind predispus la invazie vasculară și metastaze hematogene (în oase, plămâni). Mutațiile PAX8/PPARγ sunt frecvent implicate în acest tip histologic. Carcinomul medular Această formă rară, care derivă din celulele C parafoliculare ale tiroidei, este responsabilă pentru 3-5% din totalul cancerelor tiroidiene. În 25% dintre cazuri, este ereditar, fiind asociat cu mutații ale genei RET și făcând parte din sindroamele de neoplazie endocrină multiplă de tip 2 (MEN 2A și MEN 2B). Carcinomul medular secretă calcitonină, iar nivelul seric al acesteia devine un marker tumoral util în diagnostic și urmărire postoperatorie. Spre deosebire de formele foliculare, nu răspunde la terapia cu iod radioactiv, ceea ce face intervenția chirurgicală precoce esențială. Carcinomul anaplazic Este forma cea mai rară, dar și cea mai agresivă, reprezentând mai puțin de 2% dintre cancerele tiroidiene. Afectează în general persoane în vârstă și are o evoluție rapidă, cu invazie locală masivă și metastaze la distanță. Carcinomul anaplazic se dezvoltă adesea pe fondul unei transformări maligne a unui carcinom papilar sau folicular preexistent. Din punct de vedere genetic, sunt implicate mutații complexe multiple, printre care TP53 și mutații ale promotorului TERT. Prognosticul este rezervat, iar intervenția chirurgicală este adesea limitată de extensia locală a tumorii. Deși fiecare tip histologic are o patogeneză specifică, toate formele de cancer tiroidian au în comun o dereglare severă a mecanismelor de control ale diviziunii celulare. Aceste disfuncții pot fi declanșate de factori genetici, hormonali sau de mediu și conduc la pierderea echilibrului dintre proliferarea celulară și apoptoză (moarte celulară programată). Cu alte cuvinte, indiferent de formă, la baza cancerului tiroidian stă o activare necontrolată a celulelor care scapă supravegherii sistemului imun și încep să se multiplice haotic. Această diversitate histologică explică și diferențele majore în ceea ce privește agresivitatea bolii, opțiunile de tratament și prognosticul pe termen lung. Din acest motiv, identificarea corectă a tipului de cancer tiroidian este o etapă esențială în elaborarea unui plan terapeutic eficient. 1. Expunerea la radiații ionizante – un risc major, adesea trecut cu vederea Unul dintre cei mai documentați factori de risc este expunerea la radiații, în special în copilărie. Radioterapia în zona capului și gâtului, utilizată în trecut pentru afecțiuni benigne (precum amigdalitele sau acneea severă), s-a dovedit a crește semnificativ riscul de carcinom papilar. Expunerea la radiații poate duce la mutații în ADN-ul celulelor foliculare tiroidiene. Aceste mutații pot activa oncogene precum BRAF sau RET/PTC, care stimulează proliferarea celulară anormală. Dacă ai fost expus în copilărie la proceduri radiologice repetate sau ai trăit într-o zonă afectată de deversări nucleare, discută cu un medic endocrinolog sau chirurg generalist. 2. Moștenirea genetică – când mutațiile devin moștenire de familie Un alt factor de risc important este predispoziția genetică. Aproximativ 25% dintre cazurile de carcinom medular tiroidian sunt ereditare și apar în cadrul sindroamelor genetice precum: Mutația protooncogenei RET este frecvent implicată. Screeningul genetic este esențial pentru rudele pacienților diagnosticați cu această formă de cancer. De asemenea, s-a observat o agregare familială și în formele papilare și foliculare, deși mecanismul genetic este mai puțin clar. Dacă ai avut în familie cazuri de cancer tiroidian sau alte tumori endocrine, este important să te adresezi unui specialist pentru evaluare și eventual screening genetic. 3. Dezechilibrele hormonale și impactul sexului feminin Cancerul tiroidian apare de 3-4 ori mai frecvent la femei decât la bărbați. Acest dezechilibru sugerează un posibil rol al hormonilor estrogeni în proliferarea celulelor tiroidiene. Estrogenul poate stimula expresia receptorilor tiroidieni și poate favoriza angiogeneza tumorală. Acest fenomen este mai accentuat în timpul sarcinii sau al terapiei hormonale de substituție. Mai mult, sindroamele de hiperestrogenism (de exemplu, sindromul ovarelor polichistice) pot influența indirect dezvoltarea nodulilor tiroidieni displazici. 4. Deficitul de iod – un factor clasic, dar încă actual Iodul este esențial pentru sinteza hormonilor tiroidieni. În zonele cu deficit de iod, tiroida este nevoită să lucreze în exces, ceea ce poate stimula apariția de noduli, unii dintre aceștia devenind maligni. Deficitul de iod este mai frecvent în regiunile muntoase, unde solul … Read more