Chirurgia generală minim-invazivă

Rezecția gastrică laparoscopică reprezintă una dintre cele mai importante evoluții ale chirurgiei digestive moderne. Este o intervenție care schimbă radical modul în care tratăm afecțiunile gastrice severe, oferind pacienților șanse reale de vindecare, cu un impact mult mai redus asupra organismului. În ultimii ani, chirurgia minim-invazivă a devenit standardul de aur în numeroase patologii, iar stomacul nu face excepție. Pentru pacient, diferența dintre o intervenție clasică și una laparoscopică poate însemna mai puțină durere, o recuperare mai rapidă și o reintegrare precoce în viața de zi cu zi. Pentru chirurg, înseamnă precizie, control și respectarea țesuturilor sănătoase. Află în continuare ce este rezecția gastrică laparoscopică din perspectiva unui chirurg generalist. Informațiile sunt oferite în contextul practicii medicale a Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică). Ce este rezecția gastrică laparoscopică? Rezecția gastrică laparoscopică este o procedură chirurgicală modernă, minim-invazivă, utilizată pentru tratarea unor afecțiuni ale stomacului care nu pot fi gestionate eficient prin tratament medicamentos sau endoscopic. Intervenția presupune îndepărtarea parțială sau totală a stomacului, folosind tehnica laparoscopică, fără a fi necesară o incizie abdominală mare, specifică chirurgiei clasice. Accesul chirurgical se realizează prin mai multe incizii de mici dimensiuni, de regulă cuprinse între 5 și 12 mm. Prin aceste incizii sunt introduse instrumente chirurgicale fine și o cameră video de înaltă rezoluție, care transmite imagini mărite ale câmpului operator pe un monitor. Această vizualizare detaliată permite chirurgului să identifice cu precizie structurile anatomice, vasele de sânge și zonele afectate, crescând siguranța intervenției. Obiectivul principal al rezecției gastrice laparoscopice este îndepărtarea segmentului de stomac afectat de boală, respectând în același timp principiile funcționale și, atunci când este cazul, oncologice. Se urmărește păstrarea unei digestii cât mai apropiate de normal, reducerea traumatismului chirurgical și scăderea riscului de complicații postoperatorii. Tehnica minim-invazivă contribuie semnificativ la reducerea durerii, la reluarea mai rapidă a tranzitului intestinal și la o recuperare generală mai ușoară pentru pacient. În funcție de localizarea și extensia leziunii, rezecția gastrică poate fi de două tipuri. Rezecția gastrică parțială presupune îndepărtarea doar a unei porțiuni din stomac, de obicei zona afectată, cu păstrarea restului organului. Această variantă este preferată ori de câte ori este posibil, deoarece menține o parte importantă din funcția de rezervor gastric și facilitează adaptarea digestivă postoperatorie. Rezecția gastrică totală, cunoscută și sub denumirea de gastrectomie totală, implică excizia completă a stomacului. Aceasta este indicată în situațiile în care boala este extinsă sau localizată astfel încât nu permite conservarea unei porțiuni funcționale. După îndepărtarea stomacului, continuitatea tubului digestiv este restabilită prin conectarea esofagului direct la intestinul subțire. Indicația pentru rezecția gastrică laparoscopică nu este una standardizată, ci se stabilește individual pentru fiecare pacient. Decizia se bazează pe evaluarea clinică atentă, investigațiile imagistice, endoscopia digestivă superioară și, atunci când este necesar, rezultatul examenului histopatologic. Toți acești factori permit alegerea tipului de rezecție adecvat și a abordului chirurgical optim, adaptat fiecărui caz în parte. Când este indicată rezecția gastrică? Decizia de a efectua o rezecție gastrică laparoscopică nu este niciodată una superficială. Este rezultatul unei evaluări medicale riguroase, care ia în considerare boala de bază, stadiul acesteia și starea generală a pacientului. Cancerul gastric Cea mai frecventă indicație pentru rezecția gastrică este cancerul gastric. În stadiile localizate sau local-avansate, chirurgia rămâne singura opțiune cu potențial curativ. Rezecția laparoscopică este indicată în special în stadiile incipiente și intermediare, atunci când criteriile oncologice pot fi respectate integral. Se urmărește excizia tumorii cu margini de siguranță și efectuarea limfadenectomiei corespunzătoare. Tumori benigne și leziuni precanceroase Anumite tumori gastrice benigne, polipi voluminoși sau leziuni cu potențial malign pot necesita rezecție gastrică. În aceste situații, abordul laparoscopic oferă rezultate excelente, cu traumă minimă. Ulcer gastric complicat Ulcerele gastrice care sângerează repetat, perforează sau nu răspund la tratament medicamentos pot impune rezecția segmentului afectat. Intervenția laparoscopică este o soluție modernă și eficientă în astfel de cazuri. Alte indicații selectate În cazuri rare, rezecția gastrică poate fi indicată în anumite sindroame genetice sau afecțiuni funcționale severe, atent selecționate. De ce contează abordul laparoscopic? Chirurgia laparoscopică a stomacului nu este doar o alternativă estetică la chirurgia clasică. Este o abordare care schimbă fundamental experiența pacientului și evoluția postoperatorie. Prin incizii mici, se reduce semnificativ trauma asupra peretelui abdominal. Acest lucru se traduce prin durere postoperatorie mai redusă, necesar scăzut de analgezice și mobilizare precoce. Vizualizarea mărită a câmpului operator permite identificarea precisă a vaselor de sânge și a structurilor anatomice delicate. Astfel, riscul de sângerare și de leziuni accidentale este mai mic. Un alt avantaj major este recuperarea digestivă mai rapidă. Tranzitul intestinal se reia mai devreme, iar pacientul poate începe alimentația progresivă într-un interval mai scurt. 👉 Dacă ai primit recomandarea pentru rezecție gastrică și vrei să afli dacă abordul laparoscopic este potrivit pentru tine, o consultație de specialitate este primul pas corect. Tipuri de rezecție gastrică laparoscopică Alegerea tipului de rezecție depinde de localizarea bolii, extensia acesteia și obiectivele terapeutice. Rezecția gastrică subtotală Este cea mai frecvent utilizată tehnică. Presupune îndepărtarea porțiunii inferioare sau superioare a stomacului, păstrând o parte funcțională. Continuitatea digestivă este refăcută prin anastomoze digestive adaptate fiecărui caz. Această variantă este preferată atunci când este posibil, deoarece păstrează o parte din funcția de rezervor gastric. Gastrectomia totală Se practică atunci când boala afectează o mare parte din stomac sau când criteriile oncologice impun excizia completă. După îndepărtarea stomacului, esofagul este conectat direct la intestinul subțire. Deși este o intervenție complexă, abordul laparoscopic oferă beneficii importante chiar și în aceste cazuri dificile. Pregătirea preoperatorie a pacientului Succesul rezecției gastrice laparoscopice începe cu o pregătire corectă. Aceasta include evaluarea atentă a stării generale, a funcției cardiace și pulmonare, precum și stadializarea exactă a bolii. Pacientul va efectua investigații imagistice precum endoscopia digestivă superioară, tomografia computerizată și, în anumite cazuri, ecografia endoscopică. Analizele de sânge completează tabloul clinic. Optimizarea nutrițională este extrem de importantă, mai ales la pacienții oncologici. Un status nutrițional bun reduce riscul de complicații și favorizează vindecarea. Înainte de intervenție, pacientul este informat detaliat despre procedură, riscuri și beneficiile chirurgiei minim-invazive. Cum decurge intervenția chirurgicală? … Read more

Orice intervenție chirurgicală, indiferent cât de bine este planificată, implică un anumit grad de risc. Chiar și atunci când tehnologia este avansată, când chirurgul are experiență vastă, când echipa medicală respectă protocoale stricte, iar pacientul urmează indicațiile recomandate, complicațiile chirurgicale pot apărea. Este o realitate medicală, nu un semn de eșec. Mulți pacienți se întreabă: „Dacă operația a mers bine, de ce pot apărea totuși complicații?” Această întrebare este perfect legitimă. Chirurgia modernă a evoluat enorm, în special prin tehnici minim-invazive precum chirurgia laparoscopică și robotică. Cu toate acestea, corpul uman este complex, iar procesul chirurgical implică factori biologici, anatomici și fiziologici care nu pot fi controlați în totalitate. Vei afla de ce există complicații chirurgicale, ce le determină, cum pot fi reduse și ce rol are pacientul în prevenirea lor. Înțelegerea acestor aspecte crește încrederea, reduce anxietatea și îmbunătățește rezultatele postoperatorii. Ce înseamnă, de fapt, o complicație chirurgicală? O complicație chirurgicală reprezintă o abatere nedorită de la evoluția postoperatorie normală. Este un eveniment medical apărut în timpul intervenției sau după aceasta, care poate influența negativ starea pacientului. Complicațiile pot fi minore — precum o vânătaie, o reacție locală sau o durere persistentă — sau pot fi majore, cum ar fi hemoragia, infecția severă sau tromboembolismul venos. Important de reținut: o complicație nu înseamnă neapărat o greșeală medicală. În medicină, există fenomene imprevizibile care țin de anatomia pacientului, de biologia vindecării sau de condițiile preexistente. Chiar și în chirurgia minim-invazivă, recunoscută pentru rata redusă de complicații, riscul nu este zero. Acest principiu este o parte esențială a siguranței medicale. De ce apar complicațiile în timpul intervenției chirurgicale? Uneori, complicațiile apar intraoperator — adică în sala de operație. Ele pot fi influențate de trei mari categorii: 1. Variabilitatea anatomică Fiecare organism este unic. Vasele de sânge pot avea traiecte diferite, organele pot fi poziționate atipic, pot exista aderențe după intervenții anterioare. În astfel de situații, riscul de lezare accidentală crește, chiar și când operația este efectuată de un chirurg cu experiență. 2. Patologia preexistentă Tumorile infiltrative, inflamațiile severe, infecțiile locale sau fibrozele pot modifica structurile anatomice și pot face intervenția mai dificilă. De exemplu, colecistita acută poate determina o vezică biliară inflamată, friabilă, cu risc crescut de perforație sau hemoragie. 3. Răspunsul organismului la traumă Chirurgia, chiar și cea laparoscopică sau robotică, reprezintă un traumatism controlat. Organismul reacționează prin vasoconstricție, inflamație, modificări ale coagulării. Aceste răspunsuri pot favoriza complicații precum sângerarea sau tromboza, în funcție de terenul biologic al pacientului. Și totuși, un aspect esențial: tehnicile minim-invazive reduc semnificativ trauma tisulară, durerea și riscul infecțios, oferind pacienților recuperare mai rapidă și o incidență statistic mai mică a complicațiilor. De ce apar complicații după operație? Perioada postoperatorie este critică. Chiar dacă intervenția decurge impecabil, organismul se află într-un proces complex de vindecare. Complicațiile postoperative pot fi determinate de: 1. Risc infecțios Infecția este una dintre cele mai frecvente complicații postoperatorii. Poate fi superficială — la nivelul inciziei — sau profundă, afectând cavitatea abdominală, organele operate sau sângele (sepsis). Factorii de risc includ diabetul, obezitatea, imunodepresia, fumatul sau igiena necorespunzătoare a plăgii. 2. Hemoragie sau hematom Chiar și când hemostaza este corect efectuată, vasele mici pot sângera secundar, în funcție de tensiunea arterială, coagulopatii sau mișcări bruște. Hematomul poate crește durerea, încetini vindecarea sau chiar genera infecție. 3. Tromboembolism venos După operație, mobilitatea redusă și hipercoagulabilitatea cresc riscul de tromboză venoasă profundă. Aceasta poate deveni periculoasă dacă un fragment de cheag migrează în circulația pulmonară, generând embolie pulmonară. 4. Complicații specifice organului operat Fistule, stenozări, scurgeri biliare, obstrucții intestinale — toate sunt complicații contextuale, legate de patologia tratată. 5. Lipsa complianței postoperatorii Recomandările medicale nu sunt opționale. Ridicarea de greutăți, efortul fizic prematur, alimentația incorectă sau ignorarea semnelor de alarmă pot agrava evoluția. Vindecarea nu se întâmplă doar în spital. Vindecarea continuă acasă, iar pacientul are un rol major în succesul ei. Ai nevoie de o evaluare chirurgicală sau ai întrebări despre riscurile unei intervenții? Programează o consultație la Dr. Drașovean Radu pentru o discuție clară și personalizată. Factorii de risc care cresc probabilitatea complicațiilor Chirurgia modernă pune accent pe medicina personalizată. Asta înseamnă că fiecare pacient este evaluat individual, nu doar prin prisma diagnosticului, ci și a particularităților sale biologice, fiziologice și comportamentale. Evaluarea atentă a riscului devine astfel o etapă esențială înaintea oricărei intervenții, deoarece complicațiile nu apar „în gol”, ci pe un anumit teren medical. Fiecare organism răspunde diferit la stresul operator, iar aceste diferențe pot face ca evoluția postoperatorie să fie predictibilă sau, dimpotrivă, vulnerabilă. Un prim factor important este vârsta înaintată. Odată cu înaintarea în vârstă, procesele de regenerare tisulară încetinesc, rezerva cardiacă și pulmonară scade, iar elasticitatea vasculară se modifică. Toate acestea pot influența capacitatea de vindecare, toleranța la anestezie și riscul de complicații precum infecțiile, tromboza sau insuficiența cardiacă. Nu înseamnă că vârstnicii nu pot fi operați, ci că necesită o monitorizare mai atentă și, uneori, o pregătire medicală suplimentară. Un alt aspect esențial îl reprezintă bolile cronice, cum ar fi diabetul zaharat, hipertensiunea arterială sau afecțiunile cardiovasculare. Diabetul, de exemplu, întârzie vindecarea plăgilor și crește susceptibilitatea la infecții prin afectarea microcirculației și a imunității locale. Hipertensiunea poate favoriza sângerările intraoperatorii și postoperatorii, iar bolile cardiace pot limita toleranța organismului la stres, crescând riscul de evenimente acute. În aceste situații, controlul optim înainte de operație este o condiție de siguranță, nu o opțiune. Obezitatea reprezintă, la rândul ei, un factor major de risc. Țesutul adipos abundent îngreunează accesul chirurgical, prelungește timpul operator, crește riscul infecțios și favorizează complicațiile respiratorii și tromboembolice. De asemenea, pacienții obezi pot avea comorbidități asociate, precum apneea în somn sau diabetul, care complică suplimentar evoluția postoperatorie. În aceste cazuri, chirurgia minim-invazivă poate fi o soluție eficientă, deoarece reduce trauma tisulară și accelerează recuperarea. Fumatul afectează în mod direct microcirculația, oxigenarea tisulară și funcția pulmonară. Nicotina determină vasoconstricție, iar monoxidul de carbon reduce capacitatea sângelui de a transporta oxigen. Rezultatul este o vindecare dificilă, risc crescut de dehiscență a plăgii, infecții și complicații respiratorii. Renunțarea la fumat, chiar și cu câteva săptămâni … Read more

Ce este peritonita? Peritonita este inflamația acută a peritoneului, o membrană subțire și delicată care căptușește întreaga cavitate abdominală și acoperă organele interne. Rolul peritoneului este esențial: protejează organele, asigură lubrifierea pentru mișcarea lor normală și participă la procesele de apărare imunologică. Atunci când acest strat este agresat de bacterii, fungi sau substanțe chimice iritante, apare un răspuns inflamator intens care afectează rapid întreg organismul. Peritonita este considerată o urgență chirurgicală majoră. Fără diagnostic și tratament imediat, inflamația se extinde, bacteriile pătrund în sânge și apar complicații grave precum sepsisul, insuficiența multiplă de organ sau chiar decesul. De aceea, recunoașterea timpurie a simptomelor și prezentarea la spital sunt vitale. Cea mai frecventă cauză este perforația unui organ abdominal, cum ar fi apendicele, stomacul, intestinul subțire sau colonul. În aceste situații, conținutul septic sau acid se revarsă în cavitatea peritoneală, determinând infecția. Alte cauze posibile includ infecțiile asociate dializei peritoneale, traumatismele abdominale sau complicațiile postoperatorii. Manifestările sunt de obicei dramatice. Pacientul acuză o durere abdominală bruscă, intensă, care se accentuează la mișcare sau la palpare. Abdomenul devine rigid, febra apare rapid, iar greața și vărsăturile sunt frecvente. În formele severe, pot apărea tulburări de tensiune arterială, transpirații reci și stare de șoc. Este important să reții că peritonita nu se vindecă spontan. Necesită tratament chirurgical de urgență, asociat cu terapie intensivă și administrare de antibiotice. Dacă ai simptome sugestive, cum sunt durerea abdominală difuză și persistentă, febra sau rigiditatea abdominală, prezintă-te imediat la medic. Rapiditatea cu care ajungi la spital îți poate salva viața. Tipuri de peritonită Peritonita primară Peritonita primară, cunoscută și sub denumirea de peritonită spontană bacteriană, este o formă rară de inflamație a peritoneului. Ea apare de obicei la pacienții cu boli cronice severe, în special la cei cu ciroză hepatică avansată sau insuficiență renală cronică aflată în stadiu terminal. Mecanismul de apariție diferă de cel al peritonitei secundare. În loc să fie cauzată de o perforație a unui organ abdominal, infecția ajunge în cavitatea peritoneală prin intermediul sângelui, al limfei sau din lichidul de ascită. Bacteriile pătrund astfel direct în peritoneu, declanșând inflamația. Pacienții cu ciroză hepatică și ascită au un risc mult mai mare, pentru că lichidul acumulat în abdomen devine un mediu favorabil dezvoltării bacteriilor. Cele mai frecvente microorganisme implicate sunt Escherichia coli și Klebsiella pneumoniae. Simptomele pot fi mai puțin zgomotoase decât în alte forme de peritonită. Durerea abdominală poate fi difuză și de intensitate moderată, febra este prezentă, iar starea generală se deteriorează progresiv. Uneori, primele semne sunt agravarea ascitei și apariția confuziei, mai ales la pacienții cu insuficiență hepatică. Diagnosticul se stabilește prin analiza lichidului de ascită obținut prin paracenteză. Numărul crescut de neutrofile și identificarea bacteriilor confirmă diagnosticul. Tratamentul constă în administrarea promptă de antibiotice cu spectru larg și, uneori, în asocierea cu albumină intravenoasă pentru a preveni insuficiența renală. Chirurgia nu este necesară, deoarece nu există perforație de organ. Prognosticul depinde de rapiditatea diagnosticului și de severitatea bolii de fond. Pacienții cu ciroză avansată au un risc ridicat de recurență, motiv pentru care profilaxia cu antibiotice orale pe termen lung este adesea recomandată. Peritonita secundară Peritonita secundară este cea mai frecvent întâlnită formă de peritonită și reprezintă aproape toate cazurile care ajung de urgență în secțiile de chirurgie. Se declanșează atunci când un organ abdominal se perforează, iar conținutul său, fie bacterian, fie chimic, se revarsă în cavitatea peritoneală. Acest contact direct cu peritoneul provoacă o reacție inflamatorie intensă și rapidă. Cele mai frecvente surse sunt: Particularitatea peritonitei secundare este severitatea. În câteva ore, pacientul trece de la durere localizată la durere difuză, abdomenul devine „de lemn”, iar starea generală se degradează rapid. În lipsa intervenției chirurgicale, riscul de șoc septic este foarte mare. Din punct de vedere chirurgical, tratamentul presupune identificarea și rezolvarea sursei de perforație. În cazul apendicitei, se practică apendicectomia. Pentru ulcerul perforat, se suturează defectul. În diverticulită sau perforație de intestin, poate fi necesară rezecția segmentului afectat. Toate aceste proceduri sunt urmate de lavaj peritoneal abundent și drenaj. Astăzi, chirurgia minim-invazivă laparoscopică și robotică oferă avantaje majore în gestionarea peritonitei secundare. Vizibilitatea în cavitatea abdominală este excelentă, inciziile sunt mici, durerea postoperatorie este redusă, iar recuperarea este mai rapidă. Pacientul cu peritonită secundară are nevoie și de suport intensiv: antibiotice cu spectru larg, fluide pentru stabilizarea tensiunii arteriale și monitorizare atentă. Peritonita terțiară Peritonita terțiară este o formă severă de inflamație a peritoneului care apare la pacienții deja operați, de obicei în contextul unor afecțiuni grave și al unui organism slăbit. Se manifestă mai ales la pacienții din secțiile de terapie intensivă, unde infecțiile abdominale persistă sau reapar după tratamentul unei peritonite secundare. Această formă de peritonită este cauzată de bacterii cu rezistență crescută la antibiotice, cum sunt Enterococcus, Pseudomonas sau fungi precum Candida. Tocmai de aceea, tratamentul devine mult mai dificil, necesitând terapie antimicrobiană complexă și adaptată fiecărui caz în parte. Pacienții cu peritonită terțiară au, în general, factori de risc importanți: imunitate compromisă, multiple intervenții chirurgicale abdominale, șoc septic anterior sau utilizare prelungită de antibiotice cu spectru larg. Din punct de vedere clinic, tabloul este mai puțin zgomotos decât în peritonita secundară, dar evoluția este insidioasă și gravă. Pacientul poate prezenta febră persistentă, durere abdominală difuză, tulburări de tranzit și semne generale de sepsis. Diagnosticul se stabilește prin examen clinic, analize de laborator și investigații imagistice, însă de multe ori confirmarea provine din culturile bacteriologice ale lichidului peritoneal obținut intraoperator sau prin drenaj. Tratamentul presupune intervenții chirurgicale repetate pentru controlul sursei de infecție, spălarea cavității peritoneale și drenaj eficient. În paralel, se administrează antibiotice și antifungice cu spectru adaptat, în funcție de antibiogramă. Suportul intensiv este esențial, deoarece acești pacienți prezintă risc mare de insuficiență multiplă de organ. Peritonita terțiară rămâne o provocare majoră pentru chirurgi și anesteziști. Prognosticul depinde de rapiditatea diagnosticului, de controlul infecției și de rezistența bacteriană. În centrele chirurgicale moderne, inclusiv cu utilizarea tehnicilor minim-invazive laparoscopice și robotice, șansele de control al bolii cresc, însă mortalitatea rămâne ridicată. Cauzele peritonitei Cele mai frecvente cauze includ: O altă cauză este … Read more

Ce este obstrucția intestinală? Obstrucția intestinală este o afecțiune gravă care constă în oprirea parțială sau completă a tranzitului conținutului intestinal. Alimentele, lichidele și gazele nu mai pot parcurge în mod normal tubul digestiv, ceea ce determină apariția unor simptome intense și evoluție rapidă. Această situație reprezintă o urgență chirurgicală, pentru că lipsa intervenției medicale poate duce la complicații severe. În absența tratamentului, presiunea crescută din intestin afectează circulația sângelui la nivelul peretelui intestinal. Rezultatul este ischemia și necroza, urmate de perforație și peritonită. Aceste complicații pun în pericol viața pacientului și necesită intervenție chirurgicală imediată. Din punct de vedere medical, obstrucția poate fi clasificată în două forme principale: Fiecare tip are particularități clinice, semne specifice la examenul imagistic și necesită o strategie terapeutică adaptată. De exemplu, obstrucția intestinului subțire produce mai des vărsături și deshidratare severă, în timp ce obstrucția colonului se manifestă prin distensie abdominală marcată și oprirea tranzitului. Dincolo de localizare, există o altă clasificare importantă: obstrucția mecanică și ileusul paralitic. Obstrucția mecanică apare atunci când există un obstacol fizic care blochează lumenul intestinal. Ileusul paralitic, în schimb, nu implică un obstacol, ci absența contracțiilor peristaltice normale, apărută adesea după intervenții chirurgicale majore, traumatisme sau infecții. Pentru medici, identificarea rapidă a tipului de obstrucție este esențială, deoarece tratamentul diferă. Obstrucția mecanică necesită de cele mai multe ori intervenție chirurgicală, pe când ileusul paralitic poate fi tratat conservator, prin corectarea cauzei și suport medical adecvat. Cauzele obstrucției intestinale Obstrucția intestinală poate avea multiple cauze, iar identificarea lor corectă este esențială pentru alegerea tratamentului potrivit. În funcție de segmentul afectat, mecanismele care duc la blocarea tranzitului diferă. Cauze la nivelul intestinului subțire Cele mai frecvente sunt aderențele postoperatorii, herniile abdominale și tumorile. Cauze la nivelul colonului În colon, principala cauză este cancerul colorectal. Tumora reduce treptat diametrul lumenului și duce la blocaj complet în stadiile avansate. De multe ori, obstrucția reprezintă prima manifestare a bolii. O altă cauză frecventă este diverticulita complicată, care produce inflamație intensă, îngustarea lumenului și, în cazuri severe, abces sau perforație. Volvulusul este o altă situație gravă, ce constă în răsucirea unei porțiuni de intestin, cel mai des la nivelul colonului sigmoid sau cecului. Această răsucire blochează complet circulația și determină ischemie rapidă, necesitând intervenție chirurgicală de urgență. Cauze mai rare Există și cauze mai puțin frecvente, dar care nu trebuie ignorate. Corpurile străine înghițite accidental sau intenționat pot bloca lumenul, mai ales la copii sau la pacienții cu tulburări psihice. Bezoarii (aglomerări de păr sau fibre vegetale nedigerabile) apar mai ales la persoane cu antecedente de intervenții gastrice. Fecalomul, adică acumularea de mase fecale dure, este întâlnit mai ales la vârstnici sau la pacienți imobilizați. În plus, bolile inflamatorii intestinale, precum boala Crohn, pot duce la stenozări progresive care blochează tranzitul. Simptomele obstrucției intestinale Manifestările clinice ale obstrucției intestinale depind de locul în care apare blocajul și de cât de completă este oprirea tranzitului. De cele mai multe ori, simptomele se instalează brusc, dar există și situații în care evoluția este mai lentă, mai ales în obstrucțiile cronice sau parțiale. Cel mai frecvent simptom este durerea abdominală colicativă. Pacientul o resimte ca pe o durere intensă, cu caracter intermitent, ce apare în valuri. Această durere reflectă contracțiile intestinale care încearcă să împingă conținutul dincolo de blocaj. În timp, episoadele dureroase devin mai frecvente și mai greu de suportat. Un alt semn caracteristic este balonarea abdominală, vizibilă și progresivă. Abdomenul devine întins și tensionat, iar pacientul acuză senzația de presiune și disconfort accentuat. Balonarea este mai evidentă atunci când obstrucția se află la nivelul intestinului gros. Greața și vărsăturile completează tabloul clinic. La început, vărsăturile pot conține resturi alimentare, apoi bilă, iar în obstrucțiile de intestin subțire avansate pot deveni chiar fecaloide. Acest simptom este extrem de supărător, duce rapid la deshidratare și la pierderea de electroliți, cu risc de tulburări grave ale metabolismului. Un element de diagnostic foarte important este oprirea tranzitului pentru gaze și materii fecale. Atunci când pacientul nu mai elimină gaze sau scaun, medicul suspectează imediat o obstrucție completă. În formele parțiale, tranzitul poate fi prezent la început, dar se reduce progresiv. Evoluția simptomelor diferă în funcție de tipul obstrucției. În forma acută, semnele se instalează rapid, cu dureri violente, vărsături repetate și distensie abdominală. În schimb, în obstrucția cronică, simptomele apar treptat, pacientul resimte episoade recurente de disconfort, alternând cu perioade de aparentă ameliorare. Cea mai gravă situație apare atunci când se instalează ischemia intestinală. În acest caz, durerea devine constantă, intensă, iar starea generală se deteriorează brusc. Pielea poate deveni palidă, transpirată, tensiunea arterială scade și apar semne de șoc. Aceasta este o urgență absolută și impune intervenție chirurgicală imediată pentru a salva viața pacientului. Cum se pune diagnosticul? Diagnosticul se bazează pe anamneză, examen clinic și investigații paraclinice. Examenul fizic relevă distensie abdominală, timpanism la percuție și zgomote hidroaerice. Analizele de sânge pot indica leucocitoză, hemoconcentrație sau dezechilibre electrolitice. Totuși, investigațiile imagistice au un rol decisiv. Radiografia abdominală simplă arată nivele hidroaerice, sugestive pentru obstrucție. Tomografia computerizată (CT) este metoda de elecție, deoarece localizează cu precizie blocajul și arată eventualele complicații. Ecografia abdominală este utilă în anumite cazuri, mai ales la copii sau la pacienții tineri. Tratamentul obstrucției intestinale Tratamentul depinde de cauza obstrucției și de starea pacientului. În prima etapă, pacientul este stabilizat prin perfuzii intravenoase, corectarea dezechilibrelor electrolitice și montarea unei sonde nazogastrice pentru decompresia stomacului. Se administrează analgezice și, uneori, antibiotice. Dacă obstrucția este completă sau există semne de ischemie, tratamentul este chirurgical. Intervenția poate fi efectuată clasic sau prin chirurgie minim-invazivă, laparoscopică sau robotică. Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), folosește tehnici moderne care reduc trauma operatorie și accelerează recuperarea. Aceste metode permit o vizualizare excelentă a cavității abdominale și rezolvarea sigură a blocajului. În cazul tumorilor, rezecția segmentului afectat este obligatorie. Dacă sunt prezente aderențe, chirurgul le secționează pentru a restabili tranzitul. Herniile strangulate necesită eliberarea imediată a anselor și, uneori, rezecția acestora dacă au suferit necroză. Complicații posibile Netratată, obstrucția intestinală poate duce … Read more

Ce este sindromul postcolecistectomie? Sindromul postcolecistectomie este termenul medical care descrie ansamblul de simptome digestive persistente sau recurente după îndepărtarea vezicii biliare. Colecistectomia, una dintre cele mai frecvente intervenții chirurgicale în chirurgia generală, este indicată în principal pentru litiaza biliară simptomatică sau complicațiile acesteia. În mod obișnuit, pacienții se recuperează bine și scapă definitiv de colicile biliare. Totuși, un procent semnificativ, estimat în studii între 5 și 40%, continuă să aibă manifestări clinice care se încadrează în sindromul postcolecistectomie. Acest sindrom nu definește o boală unică, ci un tablou clinic heterogen. El include dureri abdominale persistente sau recidivante, tulburări de tranzit, balonare, dispepsie, reflux biliar și alte simptome digestive. În unele cazuri, acestea seamănă foarte mult cu cele care au determinat inițial indicația operatorie, ceea ce poate crea confuzie atât pentru pacient, cât și pentru medic. Mecanismele care explică apariția sindromului postcolecistectomie sunt variate. O parte dintre ele sunt legate direct de arborele biliar, cum este situația calculilor reziduali sau a stenozelor biliare. Alteori, absența vezicii biliare determină modificări ale fluxului biliar, cu scurgere continuă în intestin, ceea ce favorizează iritația mucoasei și perturbarea digestiei grăsimilor. În plus, nu trebuie neglijate afecțiunile digestive asociate, cum ar fi ulcerul gastric, refluxul gastroesofagian, pancreatita cronică sau sindromul de intestin iritabil, care pot contribui la simptomatologie. Astfel, sindromul postcolecistectomie trebuie înțeles ca un concept medical complex, care reflectă interacțiunea dintre modificările postoperatorii fiziologice și prezența unor afecțiuni biliare sau extra-biliare. El necesită o evaluare atentă pentru a identifica cauza exactă și pentru a stabili tratamentul adecvat fiecărui pacient. De ce apare sindromul postcolecistectomie? Vezica biliară are un rol esențial în depozitarea și eliberarea bilei. După colecistectomie, bila se scurge continuu în intestin, fără a mai fi eliberată ritmic la mese. Acest flux permanent poate provoca iritații ale mucoasei intestinale și tulburări de digestie, în special pentru alimentele bogate în grăsimi. În plus, pot exista și alte cauze: În practica medicală, cauzele trebuie identificate printr-o evaluare atentă. De aceea, dacă simptomele persistă după colecistectomie, nu trebuie să le ignori. Simptomele sindromului postcolecistectomie Manifestările pot varia mult de la un pacient la altul. Cele mai frecvente sunt: Simptomele pot apărea la scurt timp după operație sau chiar la luni ori ani distanță. Ele pot fi constante sau intermitente. Cum se stabilește diagnosticul? Diagnosticul sindromului postcolecistectomie necesită un consult medical complet. Este important ca medicul să diferențieze între complicațiile biliare și alte afecțiuni digestive. Se folosesc mai multe metode de investigare: În multe cazuri, diagnosticul nu este simplu. Este nevoie de experiență și de corelarea datelor clinice cu rezultatele investigațiilor. 👉 Dacă te confrunți cu simptome persistente după colecistectomie, programează-te la un consult de specialitate. Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), are experiență vastă în diagnosticarea și tratamentul acestei afecțiuni. Opțiuni de tratament Tratamentul sindromului postcolecistectomie depinde de cauză. Nu există o schemă unică. Medicul adaptează conduita în funcție de simptome și de rezultatele investigațiilor. Pe lângă tratamentul specific, dieta joacă un rol important. Pacienții trebuie să adopte mese mici și frecvente, să reducă alimentele grase, prăjelile și alcoolul. Sindromul postcolecistectomie și impactul asupra calității vieții Pentru mulți pacienți, acest sindrom afectează semnificativ viața de zi cu zi. Disconfortul abdominal și tulburările digestive reduc capacitatea de muncă și calitatea vieții sociale. În plus, frustrarea apare deoarece operația, care trebuia să rezolve problemele, este urmată de alte simptome. În realitate, o parte din aceste manifestări au explicații clare și pot fi tratate eficient. De aceea, evaluarea medicală este esențială. 👉 Nu lăsa sindromul postcolecistectomie să îți limiteze viața. Apelează la un specialist care cunoaște cele mai moderne metode de diagnostic și tratament minim-invaziv. Rolul chirurgiei minim-invazive Chirurgia minim-invazivă a schimbat fundamental modul în care tratăm afecțiunile vezicii biliare și complicațiile postcolecistectomie. Prin utilizarea laparoscopiei și a sistemelor robotice, intervențiile chirurgicale au devenit mai sigure, mai precise și cu o recuperare mult mai rapidă pentru pacient. Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), aplică aceste tehnici moderne atât în tratamentul litiazei biliare, cât și în corectarea complicațiilor ce pot apărea după colecistectomie. Avantajele laparoscopiei Laparoscopia presupune realizarea unor incizii mici prin care se introduc o cameră video de înaltă rezoluție și instrumentele chirurgicale. Vizualizarea mărită și clară a câmpului operator permite chirurgului să identifice cu exactitate căile biliare, să detecteze calculii reziduali și să trateze stricturile sau disfuncțiile sfincterului Oddi. Pentru pacient, beneficiile sunt evidente: Chirurgia robotică și precizia superioară Tehnologia robotică aduce un pas înainte în chirurgia minim-invazivă. Sistemul robotic oferă o vizualizare tridimensională și un control fin al instrumentelor, care depășește dexteritatea mâinii umane. Acest lucru este esențial atunci când chirurgul trebuie să intervină în zone anatomice delicate, precum arborele biliar sau pancreasul. În cazul sindromului postcolecistectomie, chirurgia robotică poate fi folosită pentru rezolvarea stricturilor biliare, pentru explorarea precisă a căilor biliare sau pentru reconstrucții complexe. Recuperarea este chiar mai rapidă decât în cazul laparoscopiei clasice, iar riscurile de complicații sunt reduse la minimum. Impact asupra calității vieții pacienților Pacienții care beneficiază de chirurgie minim-invazivă se externează mai repede, își reiau alimentația normală într-un timp scurt și au șanse mai mari să revină la o viață activă fără dureri cronice. În plus, riscul de reintervenție este mult diminuat datorită preciziei cu care se abordează căile biliare. Chirurgia minim-invazivă nu înseamnă doar o tehnică modernă, ci și o filozofie medicală orientată spre confortul și siguranța pacientului. Prevenția și monitorizarea pacienților Nu toți pacienții dezvoltă sindrom postcolecistectomie. Totuși, există câteva măsuri care pot reduce riscul: Pacienții trebuie să fie informați corect încă dinaintea operației despre posibilitatea apariției acestui sindrom. Prognostic și perspective medicale Sindromul postcolecistectomie este o entitate complexă, dar care, în majoritatea cazurilor, are un prognostic favorabil. Deși simptomele pot fi persistente și uneori greu de tolerat, studiile clinice arată că peste 70% dintre pacienți își îmbunătățesc semnificativ starea de sănătate atunci când cauza exactă este identificată și tratată corespunzător. Progresele în diagnostic au un rol esențial. Ecografia de înaltă rezoluție, colangio-RM și CPRE permit depistarea rapidă a calculilor reziduali, a … Read more

Esofagul Barrett este o afecțiune în care mucoasa normală a esofagului este înlocuită de un epiteliu de tip intestinal. Procesul apare ca urmare a expunerii repetate la acid gastric și bilă, cel mai adesea în contextul refluxului gastroesofagian cronic. Această modificare histologică reprezintă o leziune premalignă, cu risc de transformare în adenocarcinom esofagian. Diagnosticul și monitorizarea corectă sunt esențiale. Mulți pacienți descoperă afecțiunea întâmplător, la o endoscopie făcută pentru simptome de reflux. Totuși, identificarea la timp a acestei modificări permite intervenții eficiente și scăderea riscului de cancer. Cum apare esofagul Barrett? Esofagul Barrett se dezvoltă în contextul unei agresiuni repetate asupra mucoasei esofagiene. Cel mai frecvent, această agresiune apare prin reflux gastroesofagian cronic. Acidul gastric, dar și sărurile biliare provenite din duoden, urcă în esofag și produc leziuni persistente la nivelul epiteliului scuamos normal. În mod normal, mucoasa esofagului este alcătuită din celule pavimentoase, rezistente la traumatisme mecanice, dar sensibile la acid. Când expunerea la acid devine constantă, organismul reacționează printr-un mecanism de adaptare. Celulele pavimentoase sunt treptat înlocuite cu celule columnare, asemănătoare celor din intestin. Această transformare se numește metaplazie intestinală. Metaplazia nu apare brusc, ci reprezintă un proces lent, care se instalează în ani. În prima etapă, mucoasa prezintă zone mici de modificări, apoi acestea se extind și devin vizibile endoscopic. Această schimbare este, la început, protectoare, deoarece celulele columnare rezistă mai bine la contactul cu acidul și bila. Totuși, există un cost. Mucoasa metaplazică are un risc semnificativ mai mare de a dezvolta displazie, iar în stadii avansate, adenocarcinom esofagian. De aceea, esofagul Barrett este considerat o leziune premalignă. Pe lângă refluxul cronic, există și alți factori care cresc probabilitatea apariției bolii: În practică, majoritatea pacienților cu esofag Barrett au o combinație de factori, refluxul fiind elementul central, iar ceilalți agravând procesul. Identificarea și corectarea acestor cauze reprezintă un pas esențial pentru prevenirea progresiei bolii. Simptomele frecvente Esofagul Barrett nu produce de obicei simptome specifice. În cele mai multe cazuri, manifestările aparțin refluxului gastroesofagian cronic, afecțiunea de bază care favorizează apariția modificărilor mucoasei esofagiene. Pirozis (arsuri retrosternale) Este cea mai frecventă plângere a pacienților. Senzația de arsură apare de obicei după mese, în special după consum de alimente acide, grase sau picante. Mulți descriu disconfortul ca pe o „fierbințeală” care urcă din epigastru spre gât. Pirozisul recurent, mai ales atunci când apare de mai multe ori pe săptămână, indică un reflux semnificativ și ar trebui evaluat medical. Regurgitații acide Pacientul simte gust acru sau amar în gură, cauzat de refluarea conținutului gastric sau biliar în esofag. Acest simptom este neplăcut și apare frecvent noaptea sau atunci când persoana se întinde imediat după masă. Repetarea episodică a regurgitațiilor irită mucoasa esofagiană și crește riscul de complicații. Disfagie intermitentă Uneori pacienții raportează dificultăți la înghițire, mai ales pentru alimente solide. Disfagia nu este permanentă, dar indică faptul că inflamația sau modificările mucoasei afectează funcția esofagului. Acest simptom trebuie investigat cu atenție, mai ales dacă se agravează în timp. Durere toracică atipică Durerea nu seamănă cu cea cardiacă, dar se poate confunda. Pacienții descriu un disconfort retrosternal care nu răspunde la efort, dar se accentuează după mese abundente sau în poziție culcată. Diferențierea între cauze digestive și cardiace este uneori dificilă, de aceea evaluarea medicală este obligatorie. Tuse cronică, răgușeală și senzație de nod în gât Refluxul prelungit poate afecta și laringele sau căile respiratorii superioare. Pacienții dezvoltă o tuse persistentă, mai ales nocturnă, uneori fără legătură evidentă cu digestia. Răgușeala apare prin iritarea corzilor vocale, iar senzația de „nod în gât” este rezultatul inflamației cronice. Aceste manifestări pot fi confundate cu afecțiuni respiratorii sau ORL, motiv pentru care pacienții ajung adesea târziu la gastroenterolog. De ce simptomele sunt adesea ignorate? Mulți pacienți consideră arsurile ocazionale ca fiind „normale” și folosesc tratamente simptomatice fără recomandarea medicului. Automedicația cu antiacide poate calma temporar disconfortul, dar nu oprește procesul patologic de la nivelul mucoasei esofagului. Persistența simptomelor mai mult de câteva săptămâni sau recurența lor constantă pe parcursul anilor ar trebui să determine o evaluare prin endoscopie. Situațiile asimptomatice Un aspect esențial este că unii pacienți cu esofag Barrett nu prezintă nicio manifestare clinică. În aceste cazuri, diagnosticul se pune întâmplător, cu ocazia unei endoscopii efectuate pentru alte motive. Această realitate face ca supravegherea pacienților cu factori de risc pentru reflux să fie crucială, chiar și atunci când nu au plângeri evidente. Riscul de transformare malignă Esofagul Barrett este o leziune premalignă. Riscul anual de apariție a adenocarcinomului esofagian la pacienții cu această afecțiune este estimat la 0,1-0,5%. Pare mic, dar comparativ cu populația generală este semnificativ mai mare. Procesul de transformare urmează pașii: Monitorizarea periodică este cheia depistării precoce a modificărilor. Endoscopia cu biopsii multiple este metoda standard de urmărire. Diagnosticul esofagului Barrett Diagnosticul se stabilește prin endoscopie digestivă superioară și confirmare histologică. Medicul observă o modificare a aspectului mucoasei esofagiene, care devine roșiatică, catifelată, diferită de epiteliul scuamos albicios normal. Biopsiile sunt indispensabile pentru confirmarea metaplaziei intestinale. Prezența celulelor caliciforme este criteriul histologic esențial. Metode moderne precum endoscopia de înaltă rezoluție, cromoscopia sau endomicroscopia pot crește acuratețea diagnosticului și pot detecta displaziile precoce. Tratamentul esofagului Barrett Tratamentul are două obiective majore: controlul refluxului și prevenirea progresiei către cancer. Controlul refluxului Primul pas îl reprezintă modificările stilului de viață: Medicația include inhibitori de pompă de protoni (IPP), care reduc secreția acidă gastrică. Acestea scad inflamația și simptomele, dar nu determină regresia metaplaziei. Intervențiile endoscopice În cazul displaziei de grad înalt sau al leziunilor incipiente, tratamentul endoscopic este standard: Aceste metode pot eradica epiteliul metaplazic și preveni progresia malignă. Chirurgia Pentru pacienții cu reflux sever și esofag Barrett, chirurgia antireflux (fundoplicatura laparoscopică) poate fi indicată. În cazurile cu cancer invaziv, tratamentul chirurgical radical este esofagectomia, adesea realizată minim-invaziv. Monitorizarea pacienților Pacienții cu esofag Barrett trebuie incluși într-un program de supraveghere. Frecvența endoscopiilor depinde de gradul histologic: Această abordare permite diagnosticarea precoce a transformărilor maligne și crește rata de supraviețuire. Esofagul Barrett și chirurgia minim-invazivă Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), utilizează tehnici moderne … Read more

boli ale glandelor suprarenale Deși cântăresc doar câteva grame, glandele suprarenale au o importanță uriașă pentru buna funcționare a organismului. Acestea sunt situate deasupra fiecărui rinichi și sunt alcătuite din două părți cu funcții distincte: cortexul și medulara. Fiecare dintre ele secretă hormoni diferiți, dar indispensabili pentru viață. Când activitatea glandelor suprarenale este perturbată, organismul intră într-un dezechilibru care poate afecta inima, metabolismul, imunitatea, sistemul nervos sau chiar fertilitatea. Din acest motiv, bolile glandelor suprarenale trebuie diagnosticate precoce și tratate corespunzător. În continuare, Dr. Drașovean Radu, medic primar chirurgie generală, specializat în chirurgia minim-invazivă (laparoscopică și robotică), explică principalele tipuri de afecțiuni ale glandelor suprarenale, modul în care se manifestă, metodele de diagnostic și opțiunile terapeutice moderne. Rolul glandelor suprarenale în organism Cortexul suprarenalian Cortexul produce trei tipuri principale de hormoni: Medulara suprarenală Medulara secretă catecolamine – adrenalină și noradrenalină – care pregătesc organismul pentru reacția de tip „luptă sau fugi”. Aceste substanțe cresc ritmul cardiac, tensiunea arterială și nivelul de glucoză din sânge în situații de stres. Atunci când producția acestor hormoni este afectată, consecințele sunt multiple: de la oboseală și anxietate, până la tulburări metabolice severe sau hipertensiune arterială rezistentă la tratament. Pe lângă funcțiile generale, este important de înțeles cum dereglarea secreției hormonale influențează direct starea de sănătate. Excesul de cortizol, de exemplu, nu doar că modifică metabolismul glucidic și lipidic, dar suprimă și imunitatea, crescând riscul de infecții recurente. Tot el poate afecta psihicul, determinând anxietate și episoade depresive. În schimb, deficitul de cortizol reduce capacitatea organismului de a răspunde la stres, chiar și în situații banale, cum ar fi o infecție respiratorie. La fel, un dezechilibru în secreția de aldosteron duce la retenție excesivă de sodiu și apă, provocând edeme și hipertensiune arterială. Pierderea potasiului din sânge cauzează crampe musculare, oboseală și, în cazuri grave, tulburări de ritm cardiac. Aceste mecanisme explică de ce afecțiunile glandelor suprarenale sunt mult mai periculoase decât par la prima vedere. Insuficiența suprarenală (Boala Addison) Definiție Boala Addison apare atunci când cortexul suprarenalei nu mai produce suficiente cantități de cortizol și aldosteron. Este o afecțiune rară, dar gravă, care poate pune viața pacientului în pericol dacă nu este tratată. Cauze Cele mai frecvente cauze sunt bolile autoimune, tuberculoza suprarenală, metastazele sau îndepărtarea chirurgicală a ambelor glande suprarenale. Manifestări clinice Simptomele se instalează lent și pot fi confundate cu oboseala obișnuită: slăbiciune musculară, pierdere în greutate, hiperpigmentarea pielii, hipotensiune, tulburări digestive și schimbări de dispoziție. O complicație de temut este criza addisoniană, care se manifestă prin hipotensiune severă, hipoglicemie și tulburări electrolitice, necesitând tratament de urgență. Simptomele  Simptomele bolii Addison pot fi înșelătoare și adesea confundate cu alte patologii. Oboseala persistentă și pierderea în greutate pot sugera sindrom de oboseală cronică sau depresie, în timp ce hipotensiunea arterială poate fi interpretată drept o manifestare benignă la persoanele slabe. Uneori, pacienții sunt tratați timp îndelungat pentru afecțiuni cardiace sau psihologice înainte de a se descoperi cauza reală – insuficiența suprarenală. Din acest motiv, diagnosticul diferențial este crucial și necesită atât analize hormonale, cât și imagistică atentă. Diagnostic Diagnosticul se bazează pe dozarea cortizolului plasmatic și a ACTH, completată de teste dinamice (testul Synacthen). Imagistica prin CT sau RMN poate evidenția cauza structurală. Tratament Tratamentul constă în substituția hormonală pe viață cu glucocorticoizi și mineralocorticoizi. Pacienții trebuie să ajusteze doza în situații de stres și să fie educați să recunoască semnele unei crize addisoniene. Hiperplazia suprarenală congenitală Ce este? Hiperplazia suprarenală congenitală este o boală genetică determinată de deficitul unor enzime necesare pentru sinteza cortizolului. În consecință, se acumulează precursori care duc la supraproducția de androgeni. Manifestări La copii, poate determina ambiguitate sexuală și pubertate precoce. La adolescenți și adulți apar hirsutism, acnee, tulburări menstruale, infertilitate și tulburări de creștere. Diagnostic Se stabilește prin dozări hormonale, teste genetice și ecografie pelvină. Tratament Terapia de bază este substituția cu glucocorticoizi, care corectează excesul de androgeni. În anumite cazuri, intervenția chirurgicală corectivă este necesară. Sindromul Cushing Definiție și cauze Sindromul Cushing reprezintă excesul cronic de cortizol. Poate fi determinat de tumori suprarenale, adenoame hipofizare sau tratamente prelungite cu corticoizi. Simptome caracteristice Pacienții dezvoltă obezitate abdominală, gât gros, vergeturi violacee, hipertensiune arterială, diabet, fragilitate osoasă și tulburări psihice. Diagnostic Confirmarea diagnosticului se face prin dozarea cortizolului urinar și plasmatic, testul de supresie cu dexametazonă și imagistică (CT, RMN). Tratament Tratamentul depinde de cauză. Tumorile suprarenaliene se îndepărtează chirurgical, preferabil prin metode minim-invazive (laparoscopie sau robotică). În cazurile secundare hipofizare, poate fi necesară neurochirurgia sau radioterapia. 👉 Dacă observi schimbări bruște de aspect corporal, vergeturi roșii și oboseală accentuată, nu amâna consultul medical. Feocromocitomul și paraganglioamele Caracteristici Feocromocitomul este o tumoră rară a medularei suprarenale, iar paraganglioamele sunt tumori similare, dar localizate extra-suprarenal. Ambele produc catecolamine în exces. Manifestări Pacienții pot prezenta crize de hipertensiune severă, cefalee intensă, palpitații, transpirații profuze, anxietate și paloare. Aceste simptome pot apărea brusc și pot fi declanșate de stres sau alimentație. Diagnostic Se bazează pe dozarea catecolaminelor și a metaboliților lor (metanefrine) în plasmă și urină, completată de imagistica abdominală (CT, RMN, PET-CT). Tratament Excizia chirurgicală este singura opțiune curativă. Intervenția necesită pregătire medicală preoperatorie atentă pentru controlul tensiunii arteriale. Chirurgia minim-invazivă asigură rezultate excelente și o recuperare rapidă. 👉 Episoadele repetate de hipertensiune paroxistică și palpitații trebuie investigate prompt de un medic. Adenoamele suprarenale Caracteristici Adenoamele sunt cele mai frecvente tumori suprarenale. În multe cazuri, sunt descoperite întâmplător la investigații imagistice pentru alte patologii, motiv pentru care sunt denumite „incidentalome”. Tipuri Diagnostic Include analize hormonale și imagistică. RMN-ul și CT-ul ajută la diferențierea adenoamelor benigne de leziunile maligne. Tratament Adenoamele nesecretante mici se supraveghează. Cele secretante sau mari necesită excizie chirurgicală, de preferat laparoscopică sau robotică. Carcinomul corticosuprarenalian Caracteristici Este o tumoră malignă rară, dar agresivă, cu tendință la metastazare precoce. Poate fi secretantă sau nesecretantă. Simptome Pe lângă manifestările hormonale (sindrom Cushing, virilizare, hiperaldosteronism), pacienții pot acuza dureri abdominale, scădere ponderală și masă tumorală palpabilă. Diagnostic Se face prin analize hormonale, CT, RMN și biopsie în cazuri selectate. Tratament Chirurgia radicală reprezintă standardul, completată adesea de tratament oncologic. … Read more

Chisturile ovariene sunt o afecțiune ginecologică frecventă care poate afecta femeile de toate vârstele. Deși majoritatea chisturilor sunt benigne și se rezolvă de la sine, unele pot provoca complicații, cum ar fi durere, balonare, menstruații neregulate sau chiar rupere, necesitând intervenție medicală. Odată cu progresele în tehnologia medicală, chirurgia laparoscopică a devenit metoda preferată pentru tratarea chisturilor ovariene, oferind o alternativă minim-invazivă, sigură și eficientă la intervenția chirurgicală clasică. În acest ghid complet, îți voi prezenta tot ce trebuie să știi despre tratamentul laparoscopic al chisturilor ovariene, inclusiv beneficiile, indicațiile, procedura chirurgicală, recuperarea, riscurile și îngrijirea postoperatorie. Dacă tu sau o persoană dragă ați fost diagnosticate cu un chist ovarian și iei în considerare intervenția chirurgicală, acest articol vă va oferi informații valoroase pentru a lua o decizie informată. Înțelegerea chisturilor ovariene: cauze și tipuri Chisturile ovariene sunt saci plini cu lichid care se dezvoltă pe sau în interiorul ovarelor. Acestea pot varia ca dimensiune și tip, iar unele necesită îndepărtare chirurgicală atunci când devin simptomatice sau prezintă riscuri pentru sănătate. Tipuri comune de chisturi ovariene 1. Chisturi funcționale: acestea sunt cele mai frecvente și apar ca parte a ciclului menstrual. Ele includ: 2. Chisturi dermoide (teratoame): conțin diferite tipuri de țesut, cum ar fi păr, piele și dinți. Acestea sunt de obicei benigne, dar pot crește în dimensiuni și necesita îndepărtare chirurgicală. 3. Endometrioame: cunoscut și sub denumirea de „chisturi de ciocolată”, acest tip de chist este asociat cu endometrioza și conține sânge vechi, de culoare închisă. 4. Cistadenom: tumori benigne care se dezvoltă pe suprafața ovarului și pot ajunge la dimensiuni considerabile. 5. Ovare polichistice: o afecțiune caracterizată prin formarea mai multor chisturi mici, cauzată de dezechilibre hormonale, frecvent întâlnită în Sindromul Ovarelor Polichistice (SOP). Când este necesară chirurgia laparoscopică? Majoritatea chisturilor ovariene dispar de la sine în câteva cicluri menstruale. Totuși, intervenția chirurgicală laparoscopică poate fi necesară în următoarele situații: Chirurgia laparoscopică pentru chisturile ovariene Laparoscopia, cunoscută și sub numele de „chirurgie minim-invazivă”, presupune realizarea unor incizii mici în abdomen pentru îndepărtarea chistului, păstrând ovarele intacte. Pregătirea preoperatorie Înainte de intervenția chirurgicală laparoscopică, pacienta trebuie să efectueze o serie de investigații, inclusiv: Etapele intervenției chirurgicale 1. Anestezie: procedura se efectuează sub anestezie generală, asigurându-se că pacienta este complet adormită și nu simte durere. 2. Incizii: chirurgul realizează 2-4 incizii mici (de obicei mai mici de 1 cm) în partea inferioară a abdomenului. 3. Introducerea laparoscopului: un tub subțire și flexibil cu o cameră video (laparoscop) este introdus printr-o incizie, permițând vizualizarea ovarelor pe un monitor. 4. Insuflarea gazului: abdomenul este umplut cu dioxid de carbon pentru a crea spațiu necesar manevrelor chirurgicale. 5. Îndepărtarea chistului: cu ajutorul unor instrumente speciale, chirurgul îndepărtează chistul cu grijă, păstrând țesutul ovarian sănătos. 6. Închiderea inciziilor: după verificarea eventualelor sângerări sau complicații, instrumentele sunt retrase, gazul este eliminat, iar inciziile sunt închise cu fire resorbabile. Beneficiile chirurgiei laparoscopice pentru chisturile ovariene Chirurgia laparoscopică a revoluționat gestionarea chisturilor ovariene datorită numeroaselor sale avantaje față de chirurgia deschisă tradițională. Această tehnică minim-invazivă nu doar că oferă o soluție eficientă pentru îndepărtarea chisturilor problematice, dar îmbunătățește și rezultatele pentru pacientă, reducând durerea, timpul de recuperare și riscul de complicații. Femeile care aleg îndepărtarea laparoscopică a chisturilor se bucură de o revenire mai rapidă la activitățile zilnice, un rezultat estetic îmbunătățit și un risc redus de complicații chirurgicale pe termen lung. Mai jos sunt prezentate principalele beneficii ale chirurgiei laparoscopice comparativ cu procedurile clasice deschise: 1. Abordare minim-invazivă În comparație cu chirurgia deschisă (laparotomia), laparoscopia necesită doar incizii mici—de obicei mai mici de un centimetru—prin care sunt introduse o cameră de dimensiuni reduse și instrumente chirurgicale specializate. Această tehnică reduce semnificativ trauma țesuturilor din jur, deoarece chirurgul poate îndepărta chistul cu grijă, păstrând în același timp țesutul ovarian sănătos. Deoarece inciziile sunt mult mai mici decât cele utilizate în chirurgia deschisă, pacienta se confruntă cu mai puține cicatrici interne, un risc redus de infecție a plăgii și o șansă mai mică de formare a aderențelor, care uneori pot duce la probleme de fertilitate sau dureri pelviene cronice. 2. Recuperare mai rapidă Unul dintre cele mai importante avantaje ale chirurgiei laparoscopice este timpul mai scurt de recuperare. Deoarece inciziile sunt mici și perturbarea organelor abdominale este minimă, pacientele se recuperează mult mai rapid decât după o intervenție deschisă. Cele mai multe femei pot relua activitățile ușoare zilnice în câteva zile și se pot întoarce la muncă sau la rutina obișnuită în 1-2 săptămâni. În schimb, chirurgia deschisă necesită o spitalizare de câteva zile, urmată de o perioadă de recuperare de 4-6 săptămâni. Această recuperare rapidă permite pacientelor să-și recapete mai repede calitatea vieții, fără a suferi întreruperi semnificative în activitățile personale sau profesionale. 3. Durere redusă Deoarece chirurgia laparoscopică este mai puțin invazivă, aceasta generează mult mai puțină durere postoperatorie comparativ cu chirurgia deschisă. Inciziile mai mici provoacă mai puține leziuni ale țesuturilor, ceea ce înseamnă că pacientele au o nevoie mai redusă de analgezice puternice, cum ar fi opioidele. Multe femei reușesc să gestioneze disconfortul postoperator cu medicamente fără prescripție medicală, precum ibuprofenul sau paracetamolul. Durerea redusă contribuie, de asemenea, la o revenire mai rapidă la activitățile zilnice, deoarece pacientele nu sunt afectate de un disconfort sever sau de o dependență prelungită de medicamente. 4. Risc mai mic de complicații Chirurgia laparoscopică este asociată cu un risc mai mic de complicații, inclusiv infecții, sângerare excesivă și formarea de aderențe. Inciziile mici reduc numărul de puncte de intrare pentru bacterii, diminuând astfel probabilitatea infecțiilor postoperatorii. În plus, datorită preciziei cu care este realizată intervenția, există un risc mai scăzut de afectare accidentală a organelor din apropiere, cum ar fi vezica urinară, intestinul sau trompele uterine. O altă preocupare majoră legată de chirurgia deschisă este formarea aderențelor—benzi de țesut cicatricial care pot provoca dureri și infertilitate. Natura minim-invazivă a laparoscopiei ajută la reducerea formării aderențelor, contribuind la menținerea sănătății reproductive a femeilor mai tinere care doresc să aibă copii în viitor. 5. Rezultat estetic îmbunătățit Deoarece chirurgia laparoscopică necesită doar câteva incizii mici în locul unei … Read more

Fibroamele uterine, cunoscute și sub denumirea de leiomioame sau mioame, sunt creșteri necanceroase care se dezvoltă în sau pe uter. Acestea afectează până la 70–80% dintre femei până la vârsta de 50 de ani, variind ca mărime, localizare și severitate. Unele fibroame nu provoacă simptome, în timp ce altele pot duce la disconfort semnificativ sau complicații. Înțelegerea fibroamelor uterine este esențială pentru un diagnostic precoce și un tratament eficient. Ce sunt fibroamele uterine? Fibroamele uterine sunt alcătuite din țesut muscular și conjunctiv. Ele se dezvoltă în pereții uterului și sunt clasificate în funcție de localizare: Simptomele fibroamelor uterine Deși unele femei cu fibroame nu prezintă simptome, altele pot experimenta: Gravitatea simptomelor depinde adesea de mărimea, numărul și localizarea fibroamelor. Ce cauzează fibroamele uterine? Cauza exactă a fibroamelor uterine nu este pe deplin înțeleasă, dar mai mulți factori contribuie la dezvoltarea lor: Cum sunt diagnosticate fibroamele uterine? Diagnosticul implică, de obicei: Opțiuni de tratament pentru fibroamele uterine Tratamentul depinde de severitatea simptomelor, dimensiunea și localizarea fibroamelor, precum și de obiectivele reproductive ale pacientei. Opțiunile includ: Histerectomia reprezintă îndepărtarea completă a uterului și este, de obicei, rezervată cazurilor severe, când fibroamele cauzează simptome intense sau când alte tratamente nu au avut succes. Există mai multe tipuri de histerectomie, care diferă în funcție de cantitatea de țesut îndepărtat: Cura robotică în tratamentul fibroamelor uterine Tehnologia robotică a revoluționat tratamentele chirurgicale pentru fibroamele uterine, oferind o abordare minim-invazivă și precisă. Chirurgia robotică pentru fibroame uterine, adesea efectuată prin abord laparoscopic, utilizează un sistem robotic, precum Da Vinci, care permite chirurgului să efectueze procedura cu o acuratețe deosebită, prin incizii mici. Avantajele utilizării tehnologiei robotice includ: Chirurgia robotică poate fi utilizată pentru miomectomia laparoscopică, având rezultate excelente, în special pentru femeile care doresc să păstreze uterul și să aibă o recuperare mai rapidă. Aceste tehnici moderne sunt o opțiune promițătoare pentru femeile care suferă de fibroame uterine și doresc o abordare mai puțin invazivă, dar eficientă, pentru gestionarea afecțiunii lor. Complicațiile fibroamelor uterine Fibroamele netratate pot duce la: Pot fi prevenite fibroamele uterine? Deși fibroamele nu pot fi întotdeauna prevenite, un stil de viață sănătos poate reduce riscul: Ai grijă de sănătatea ta! Fibroamele uterine sunt frecvente, dar gestionabile cu abordarea potrivită. Dacă ai simptome sau preocupări legate de sănătatea reproductivă, nu amâna. Programează o consultație cu echipa noastră experimentată pentru a explora opțiunile de tratament personalizate. O intervenție timpurie te poate ajuta să îți recâștigi calitatea vieții și să îți protejezi sănătatea.